Velvet Rose

Capitolul 1

Christina Raya Grant

30 Octombrie 2018

Într-o seară de marți

Viața mea e un iad viu.

Aceasta este versiunea scurtă a poveștii mele, dacă ar fi să mă întrebe cineva. O frază simplă, din șase cuvinte care descrie perfect ororile prin care am trecut până în prezent. Dar nu cred că cineva înțelege cu adevărat cât de îngrozitor a mers totul și încă merge. Viața e o cățea și își bate joc de mine într-un mod teribil, ca și cum ar găsi plăcere în chinurile mele.

Inspir acut, mușcându-mi obrazul pe interior și mă străduiesc să nu las lacrimile să cadă. De fiecare dată când cred că pot fi, măcar pentru o clipă, fericită, se găsește ceva sau cineva care să-mi spulbere orice urmă de bucurie.

La naiba!

Și uneori, întrebările îmi bântuie mintea, ca o mâncărime de care nu pot scăpa. Întrebări nesfârșite, care au devenit atât de obositoare, încât nici nu mai știu exact de unde au pornit.

Cunoști momentul acela în care te chinui să îți vezi de viața ta, să o trăiești în liniște, exact așa cum îți dorești, dar în final, totul ajunge să fie zdrobit fără milă? o întrebare pe care uneori vreau să o pun oricui m-ar asculta, dar nu am niciodată curajul să o spun cu voce tare sau să o scriu.

Eu știu. Știu mai bine decât ar trebui, pentru că viața asta m-a aruncat, fără niciun pic de milă, direct în ghearele morții încă de când eram copil. Tot ce îmi rămâne este să supraviețuiesc, să lupt necontenit pentru viața și sufletul meu, înainte ca totul să se destrame definitiv și să nu mă mai pot ridica de jos, e răspunsul pe care l-aș oferi.

Și totuși, care e sensul? Totul pare să se mișcă încet, greoi, fără nicio schimbare în bine. Uneori îmi vine să dispar pur și simplu, dar apoi mă întreb, ce rost ar avea? De ce să fac asta, doar ca să le dau altora satisfacția lipsei mele?

Chiar și așa... sunt zile în care îmi doresc să mor. Să dispar de pe fața pământului, ca și cum n-aș fi existat. Fir-ar! Încerc să-mi alung gândurile și clipesc rapid, imaginându-mi locuri mai frumoase decât cel în care mă aflu acum. Dar e inutil. Sunt tot în livingul sufocant al casei mele, un spațiu care îmi strânge stomacul, încât nici măcar mâncarea nu-mi mai vine să o înghit. În plus, tata stă acolo, cu burta lui slinoasă pe care o freacă nepăsător și râgâie ca un porc, trântit pe fotoliul lui vechi și jerpelit.

Îmi vine să vomit, mai ales când îl văd cum înghite de parcă ar fi ultima lui masă. Mâncarea i se scurge pe la colțurile gurii, iar el se așază pe o parte, relaxându-se într-o scârbă totală și trăgând vânturi de parcă nu ar exista nimeni în jur. Mă abțin cu greu să nu-mi vărs stomacul peste mâncarea care mi-a mai rămas în farfurie. Pofta mi s-a stins complet, și tot ce îmi doresc acum e să mă retrag în camera mea, să mă închid acolo și să rămân departe de lume, poate pentru tot restul vieții.

Sau, dacă ar exista acel Făt-Frumos descris în toate poveștile – idealul acela la care visează toată lumea –, iar el ar veni să mă salveze, să mă ducă departe de aici, ar fi un vis împlinit. O evadare pe care mi-o doresc de foarte mult timp. Dar știu că visele și realitate sunt ca două tărâmuri separate de-o prăpastie. Nu există un asemenea om. Sunt doar visele deșarte ale unei fete care nu-și dorește decât un singur lucru: să trăiască.

Oftez în tăcere și mă joc absent cu furculița printre boabele de mazăre și felia palidă de carne din fața mea. Carne e un fel de-a spune. Până și mâncarea de la cantina școlii pare mai gustoasă decât ce am eu în farfurie. Stomacul meu mormăie, de parcă mi-ar da dreptate.