Velvet Rose

Capitolul 14

Augustin Damien Rivera

Lumina pătrunde fără efort în camera mea, așezându-se pe chipul meu, semn că am uitat să trag draperiile pe geam aseară. Mijesc ochii și îmi frec fața cu palmele, apoi mă așez pe marginea patului și îmi sprijin capul cu mâinile. Îmi pulsează de durere, dar cel mai intens simt atingerea palmei ei pe obraz. E ca și cum ar fi rămas acolo, proaspătă. Îmi scarpin ceafa și îmi iau telefonul la verificat.

Am pe puțin vreo zece apeluri de la Maddox, alte șapte de la Olivia și câteva mesaje de la ceilalți. Sigur cu toții își doresc să știe de ce am plecat pe nepusă masă de la petrecere.

Ei bine, nu am de gând să fac asta. Nu le voi oferi nicio explicație. Fac ce vreau și nu răspund în fața nimănui. Mai arunc un ochi în ecranul telefonului înainte să-l părăsesc pe noptieră și constat că e deja ora unsprezece. În mai puțin de două ore trebuie să mă întâlnesc cu Owen la sediu și dacă nu sunt acolo la timp n-o să mai scap de gura lui o săptămână întreagă. Mă arunc cu spatele între așternuturi și ațintesc tavanul cu privirea.

Evenimentele de ieri seară îmi revin în minte, în special sărutul acela chiar dacă nu a fost cine știe ce. Buzele micuței peste ale mele, atât de fine și atât de dulci. Ochii aceea care mă priveau confuzi, păreau să strălucească, iar când palma ei mi-a atins obrazul un impuls electric mi-a ajuns până în vârful penisului.

Fir-ar! La ce naiba mă tot gândesc? E o prostie.

Suflu aerul printre buze și decid să mă ridic din pat. Îmi fac rapid siesta și după treizeci de minute ies din cameră și mă îndrept spre bucătărie. În toată casa e o liniște ciudată. E destul de aiurea că îmi doresc o puștoaică de liceu pe când doar tipele mature și cu experiență sunt preferatele mele. Însă ea are ceva aparte.

― 'Neața, Henry.

Se oprește din ceea ce face și mă privește.

― Bună dimineața, domnule. Vă servesc cu ceva?

― E în ordine, mă descurc și singur.

Henry e în familia noastră de peste treizeci de ani. Mi-a tolerat toate ieșirile încă de mic copil, chiar și răutățile pe care le-am înfăptuit pe parcurs ce creșteam. Mi-a ținut morală atunci când a fost nevoie și m-a pedepsit.

E un om bun.

M-a învățat multe atunci când tata nu reușea s-o facă din cauza afacerilor care-i acaparase mai tot timpul. Și nu mi-a purtat niciodată pică, chiar dacă mă mai enervam din când în când, scoțând pe gură tot felul de cuvinte nu prea frumoase.

― Henry? strig după el înainte să părăsească bucătăria, în timp ce savurez un bol cu cereale cu lapte.

― Da, domnule.

― Te rog să o anunți pe sora mea că trebuie să vorbesc cu ea. E urgent.

― Desigur.

Nu m-am gândit niciodată serios la ideea de violență. Am fost mereu genul care spune ce gândește, chiar dacă sinceritatea mea directă nu a fost pe placul tuturor. Poate că asta e un blestem, poate o binecuvântare – cine ar putea ști?

Recunosc, m-am răstit de multe ori, și da, vocabularul meu lasă de dorit uneori. Dar niciodată, niciodată nu am ridicat mâna să lovesc. Am fost crescut să respect femeia, chiar dacă, trebuie să admit, nu mi-a reușit mereu, mai ales în momentele când am simțit că sunt călcat în picioare.

Până la urmă, nimeni pe lumea asta nu e un sfânt. Însă, ca să te numești bărbat, nu doar o umbră jalnică pe două picioare, trebuie să demonstrezi asta – iar adevăratul test este în dormitor, în felul în care te porți acolo.