Velvet Rose

Capitolul 6

Christina Raya Grant

8 Februarie 2019

Într-o zi de Vineri

Ceasul începe să țiuie disperat, anunțându-mă că e timpul să mă ridic. Mă așez pe marginea patului și realizez că mama nu mai e aici – probabil e deja plecată la muncă. Îmi frec ochii obosiți, apoi mă uit la ecranul telefonului.

E aproape nouă. Fir-ar să fie! Sar ca arsă, trag pe mine primele haine care-mi ies în cale și ies cu grijă din cameră. Casa e goală și nu pot să nu mă întreb dacă tata s-a dus la muncă sau stă iar prin curtea din spate. Nu prea știu ce „muncă" face, mereu e atât de secretos în privința asta, parcă ar ascunde ceva. Chiar și mama pare că nu știe, sau poate îi e prea frică să-l întrebe.

Alerg într-un suflet, împiedicându-mă ici și colo, dar ajung la destinație la timp. Mă opresc în parcarea liceului pentru un minut ca să-mi trag sufletul și pornesc iar în fugă până în clasă. Din fericire, e încă pauză, altfel ar fi trebuit să aștept până ora următoare.

Când intru în clasă, aproape mă prăbușesc pe podea, împiedicându-mă de prag – iar colegii încep să râdă. Urăsc momentele astea; mă simt de parcă toți râd de mine. Îmi scutur hainele de praful invizibil și mă așez în banca mea, încercând să-mi păstrez calmul.

― Ești bine? Ce s-a întâmplat de ai ajuns așa târziu? mă întreabă Aleera, aruncându-mi o privire îngrijorată.

― N-am reușit să dorm azi-noapte, iar în dimineața asta ceasul mi-a sunat prea târziu, ceea ce e ciudat, îi răspund, căscând de oboseală.

― Iar s-au certat ai tăi, nu? spune ea mai degrabă afirmând ceea ce știe deja, decât să mă întrebe.

Dau din cap, confirmând, și încep să-mi scot cărțile din ghiozdan.

― Nu reușesc să te înțeleg, mărturisește și se apropie mai mult de mine. Eu, în locul tău, aș fi fugit de mult de acasă sau aș fi sunat la poliție.

Mă opresc și o privesc fix, cu o doză de frustrare.

― Și unde să fug, Aleera? o întreb pe un ton aspru. Nu am unde să mă duc, deși simt că nu mai rezist mult, îi mărturisesc sincer. Cât despre poliție, nici nu vreau să aud.

― De ce? Ei te pot apăra...

― Tata are ochi și urechi peste tot, o întrerup. Are prieteni chiar și la poliție, Aleera. Dacă încerc ceva, orice, ar fi o cauză pierdută. Nu există portiță de scăpare – nu pentru mine!

Încerc să o fac să înțeleagă ce înseamnă să ai de-a face cu tata. Mi-a arătat de atâtea ori că are ultimul cuvânt și că nimeni nu se poate pune cu el.

― Atunci am să sun eu la poliție și la protecția copilului, mă anunță ea iar eu rămân blocată. Nu mai suport să te văd suferind, își spune hotărâtă.

Își scoate telefonul și vrea să sune, dar o opresc, panicată.

― Te rog, nu face asta! N-am nevoie să-ți creez și ție probleme, e de ajuns că le am eu pe ale mele. Nu vreau să pățești ceva din cauza mea.

Vocea mi se frânge sub presiunea fricii, fiecare cuvânt e ca un nod în gât care mă sufocă. Îmi las privirea în jos și îmi sprijin capul în palme.