Velvet Rose

Capitolul 7

Christina Raya Grant

11 Februarie 2019

Într-o zi de luni

O nouă zi, poate și o nouă viață.

Abia dacă am reușit să închid ochii weekendul acesta. Sunetele venite de dincolo de ușă m-au ținut captivă între acești patru pereți, ca într-o colivie. Nu știu sigur dacă tata s-a întors acasă sau dacă totul a fost doar închipuirea mea, dar știu că mica mea provizie de mâncare a trebuit drămuită cu mare grijă.

La un moment dat, am fost tentată să plec. Îmi adunam în grabă câteva lucruri, împachetând tot ce era intact, hotărâtă să ies pe ușă. Însă durerile cumplite m-au țintuit la pat. Mi-am adunat cu greu puterile ca azi, în sfârșit, să pot să-mi iau zborul. Telefonul îmi arată că e ora șapte și douăzeci de minute dimineața. Fiecare centimetru al corpului meu e amorțit și dureros. Îmi șterg lacrimile care nu mai contenesc să curgă de trei zile încoace și îmi strâng brațele în jurul abdomenului, încercând să alung durerea. Stomacul mi-e răvășit de apa stătută din baie și de biscuiții uscați pe care i-am mâncat pentru a-mi potoli foamea.

Oftez din rărunchi, apoi, cu gesturi lente și ezitante, ies din cameră. Verific cu atenție fiecare colț. În casă domnește o liniște totală, una ca de mormânt. Pășesc încet spre bucătărie, sperând ca tata să doarmă dus pe canapea. Aproape că izbucnesc în plâns când, deschizând frigiderul, găsesc mâncare. Mănânc rapid câteva îmbucături din ce găsesc și mă opresc. Mă prind cu mâinile de marginile dulapului de lângă și îmi închid ochii. Simt cum stomacul mi se revoltă din lipsa unei mese corespunzătoare și mi-e teamă că voi pierde tot.

La naiba! Inspir adânc, expir, mă redresez și privesc în jur. Tata nu e aici, dar ar putea fi în camera lui. Mă întorc în dormitor și ascund bagajul cât mai bine, să-l iau mai târziu. Îmi recuperez ghiozdanul aruncat pe podeaua din living, apoi ies pe ușă, cu pași hotărâți, îndreptându-mă spre școală. Durerea mă lovește cu intensitate, tăindu-mi respirația, dar strâng din dinți și continui să merg, forțându-mi pașii să fie cât mai rapizi.

Cu un ultim efort, ajung la porțile școlii. Le trec și grăbesc din nou ritmul. Când ajung în dreptul clasei, mă sprijin de genunchi ca să iau câteva respirații adânci, și mă postez în prag, încercând să-i atrag atenția Aleerei. Zâmbetul de pe fața ei și entuziasmul cu care vorbește la telefon arată că e fericită – și îmi pare rău să-i stric momentul, dar trebuie să mă vadă.

Îi fac semne disperate și îmi trag gluga peste cap, aruncând o privire rapidă în spate.

― Christina?

Tresar când îi aud vocea și mă întorc. E deja lângă mine, privind atentă și șocată.

― Oh, Doamne! exclamă când mă vede mai bine, acoperindu-și gura cu palma. Christina...

Știu că arăt jalnic; n-am avut nici măcar timpul să mă aranjez cât de cât.

― M-a părăsit mama, îi șoptesc abia auzit și simt cum cuvintele mă ard.

Încep să privesc neliniștită peste umărul ei; șușotelile colegilor îmi fac timpanele să vibreze, iar iritarea mă face să înjur în gând. Aleera își aruncă privirea spre ei, și în următoarea secundă o aud tunând:

― N-aveți altceva mai bun de făcut decât să vă holbați? își ridică vocea la ei, apoi mă apucă de braț.

Încordată de atingere, scap un geamăt de durere, iar asta îi atrage imediat atenția. Fără să mai spună un cuvânt, mă ia de mână și mă duce rapid în baia fetelor.