Velvet Rose

Capitolul 9

Augustin Damien Rivera

Drumul e aproape gol în seara asta, iar liniștea apasă ca o greutate invizibilă, ce mi se strecoară pe sub piele și îmi amplifică fiecare bătaie a inimii. E ca un calm mult prea tăcut, aproape amenințător. Timpul pare să stea pe loc, numai mintea mea nu are de gând să facă la fel. Se zbate haotic, prinsă între două extreme. Amintirea Aliciei mă bulversează pe o parte, încă îmi sapă sufletul, și mai e Christina.

E incredibil, aproape înfiorător, cum un om poate să-ți dea lumea peste cap doar cu o privire. Drace! Nervos, schimb banda fără să mă gândesc prea mult, tăind agresiv calea câtorva mașini. Virez stânga, urc panta abruptă care duce către locul meu de refugiu și trag pe dreapta, lângă marginea prăpastiei. Îmi smulg casca de pe cap, eliberându-mi părul de tensiune, și privesc pierdut spre luminile orașului New York, care se întind sub mine ca un ocean de stele. Pentru unii, orașul ăsta e o promisiune, o șansă la măreție. Pentru mine, e doar un loc care mă stoarce de orice urmă de energie.

La dracu cu toate! După atâta timp, numele Aliciei încă are puterea să mă zdruncine. Am crezut că am reușit să îngrop amintirea ei undeva în străfundul minții mele, dar uite, chiar și acum se încăpățânează să-mi bântuie existența. Am iubit-o cu toată ființa mea. Am iubit-o așa cum, probabil, nu voi mai iubi pe nimeni altcineva, chiar dacă ulterior am aflat lucruri despre ea care m-au pus la pământ. Totuși, s-a stins prea repede, ca o flacără uitată în ploaie. Golul imens din sufletul meu e plin de amărăciune și durere.

Nimeni nu va reușit să-l umple.

Scot pachetul de țigări din buzunarul gecii, mișcările mele mecanice trădând rutina. Prind una între buze, pe care o aprind rapid cu o brichetă ieftină; flacăra mică dansând în bătaia vântului rece. Fumul gros se ridică leneș și îmi inundă plămânii, ca și cum ar încerca să stingă focul care-mi arde în piept.

Închid ochii, lăsând nicotina să-și facă treaba, și pentru câteva secunde haosul din capul meu pare că se domolește. Dar doar atât, câteva secunde. Gândurile se întorc și năvălesc ca un uragan, mânate de o furie mută pe care nici măcar nu mai încerc să o înțeleg. Oftez adânc, resemnat.

Trebuie să mă las de drăcoveniile astea, îmi spun a mia oară, deși, știu prea bine că în final nu o voi face. În situațiile de stres, ca cum, sunt numai bune. Îmi amorțește simțurile și mă ajută să gândesc la rece următorul pas. Mai trag un fum pe care-l țin în piept câteva secunde înainte să-l eliberez pe nas, în timp ce privirea mi se pierde în zare, fără să caute nimic. În spatele retinei îmi apare din nou privirea ei. A fetei pe care Aleera a adus-o acasă. Nu găsesc motivul pentru care se întâmplă una ca asta și nici n-am de gând să-l caut. E o prostie.

Deodată, telefonul începe să-mi vibreze în buzunar, iar melodia pe care am ales-o cu nepăsare îmi spulberă liniștea, tocmai când am început să mă calmez. Fiecare sunet parcă îmi zgârie nervii.

― Futu-i! scap printre dinți, în timp ce îmi afund mâna în buzunar după mobil.

Ecranul palid clipește insistent. Mă încrunt când la apelant văd că este afișat numele lui Maddox. Accept apelul cu un gest scurt și trag puternic din țigară înainte să vorbesc.

― Zi.

Vocea lui răzbate clar prin fundalul gălăgios, plin de râsete și muzică:

― Totul a mers ca uns. N-ai de ce să-ți faci griji, îmi zice sigur pe el, tipic Maddox.