Velvet Rose

Capitolul 12

Augustin Damien Rivera

Străbat drumul împrejmuit, și de-o parte și de alta, de arbuști ornamentali și de copaci înalți până ajung în fața porților imense din fier forjat. Apăs pe mica telecomandă ce o am agățată la mormanul de chei și intru în curtea spațioasă a reședinței mele, parcând pe aleea din față casei. Îmi scot casca și o așez pe rezervor. Sunt puțin mai relaxat ca acum câteva minute, însă tot cu gândurile întortocheate am rămas.

Nu pot să-mi scot din minte imaginea ei sau faptul că o simțeam sub mine. Lacrimile ei. Felul în care mă implora.

Fir-ar! Inspir puternic pe nări și-mi întredeschid buzele ca să-mi trec limba printre ele, aburul cald ce-mi iese din gură împrăștiindu-se în aer. Ultimele ore au fost extrem de ciudate. Nu am crezut niciodată că mi se poate întâmpla așa ceva, dar s-a întâmplat. Și nu am o explicație, care să ateste că tot ce-am văzut nu a fost efectul vreunui drog pus în alcool. La astfel de petreceri drogurile circulă dintr-o parte în alta ca bomboanele. Partea și mai ciudată, nu pot admite nici contrariul.

Băga-mi-aș!

Îmi dau capul pe spate și-mi las brațele să se legene pe lângă corp, timp în care ațintesc cu ochii cerul înstelat, acoperit de câțiva nori ce plutesc fără nicio treabă. Ochii ei speciali – unul de culoare verde și celălalt de culoare albastră – îmi apar pe retină. Atât de frumoși și de strălucitori. Încât amintirea modului în care mă privea pe sub genele-i lungi și dese, când sora mea mi-a făcut cunoștință cu ea, mă lovește în plină forță.

Mă simt blocat din cauza asta, la câțiva pași de intrarea principală. Mușchii îmi sunt încordați, iar picioarele mele refuză complet să se miște din loc.

Isuse Hristoase! De ce naiba e în gândurile mele? Futu-i! Nu o cunosc deloc. Argh! Simt că-mi pierd mințile dintr-o dată.

Abandonez casca pe măsuța de la intrare și mă încrunt când aud râsete venind de pe undeva din casă. Sunt mai mult ca niște chicoteli, sunetul se propagă de jur împrejur și apoi dispare la fel de repede cum s-a auzit. Ca și cum aș avea o fantomă care trăiește aici.

Isuse.

Aceleași râsete de mai devreme se aud pentru a doua oară. Clipesc de câteva ori. Cu pași precauți înaintez prin semi întuneric și privesc în toate direcțiile, lumina ce vine dinspre bucătărie îmi captează atenția.

Cine naiba poate fi treaz la ora asta? mă întreb în gând și-mi verific ceasul digital prins la încheietura mâinii stângi.

E două dimineața, pentru numele lui Dumnezeu!

Un miros delicios îmi gâdilă nările și-mi lasă gura apă, de simt gustul mâncării pe limbă. Miroase foarte bine, dar diferit de felul în care Greta face mâncarea.

Cu cât mă apropii de încăpere, cu atât vocile celor două impostoare devin mai clare. E sora mea și prietena ei.

Ce pun la cale?

Mă postez într-un loc cât mai întunecat, în așa fel să nu fiu observat, dar să le pot observa eu cu ușurință. Îmi mijesc ochii spre cele două nebune care s-au gândit să devasteze locul și mă încrunt neîncrezător la imaginea din fața mea.

Aleera gătește sau încă văd lucruri?!

Îmi scutur capul ca să alung orice imagine tâmpită mi s-ar fi format pe retină. Nu, nu are cum. Sora mea nu știe să gătească, punct. Poate doar să dea foc la tot pe ce pune mâna și s-o ia la fugă când lucrurile scapă de sub control, deoarece nu știe ce să facă.