Velvet Rose

Capitolul 5

Christina Raya Grant

Trei zile mai târziu

― Chris...? Christina...

Oricât de mult îmi doresc să o văd pe Aleera, să o îmbrățișez ca să-mi alin durerea din suflet, nu pot. Nu în starea în care mă aflu, nici cum arăt acum. Zilele astea petrecute în beci, fără mâncare, trăind doar cu înghițituri de apă murdară găsită la întâmplare, m-au pustiit. Au părut a fi o eternitate.

Lumina puternică îmi împunge irisurile și simt o durere acută în ochi; abia reușesc să disting clar pe unde pășesc. Încerc să mă obișnuiesc din nou cu lumina după ce am stat atât de mult în întuneric. Totuși, evit să o privesc pe Aleera în ochi când îmi vorbește din nou, continuându-mi drumul spre următorul curs.

― Christina, nu auzi când te strig? mă ceartă, așezându-și palma pe umărul meu.

Nici nu știu când m-am oprit sau dacă m-a oprit ea. Mintea mea e departe, pierdută într-un alt univers.

― Trebuie să-ți dau o veste. Ellis a fost arestat, mă pune în temă cu evenimentele de azi.

Nu-mi vine să cred. Chiar s-a întâmplat?

Șocată, o ascult în tăcere, și, cu fiecare cuvânt, îmi dau seama că zvonurile pe care le-am auzit când am ajuns la școală, sunt adevărate. Aleera îmi povestește cum un nou profesor l-a prins pe Ellis, chiar în momentul în care încerca să abuzeze de o elevă din anul întâi. Coechipierii lui, sătui până peste cap de tâmpeniile constante pe care le făcea și amenințările cu care le închidea gura, s-au unit și-au spus totul fără să lase vreun detalii pe dinafară.

Asta i-a adus lui Ellis exmatricularea și suspendarea definitivă din echipa de fotbal. Și cum a împlinit deja optsprezece ani, va trebui să răspundă legal pentru faptele sale. Noul director, adus după ce s-a descoperit că Wallace fura din fondurile școlii, pare hotărât să facă ordine și nu e dispus să tolereze abuzurile, indiferent de sponsorizările părinților elevilor.

Dar, sinceră să fiu, mă îndoiesc că Ellis va petrece mai mult de o zi în închisoare, ori câteva ore. Cu un tată polițist, probabil va găsi o cale de scăpare.

― Oh, Doamne! exclamarea Aleerei mă smulge din gânduri. Ce s-a întâmplat de arăți așa?

Îi astup repede gura cu palma, să nu scoată niciun sunet, și o trag după mine în baie, închizând ușa în urma noastră.

― Pe unde naiba ai fost zilele astea? mă întreabă fără să piardă timp. Te-am tot sunat, dar intra direct căsuța vocală. Mi-am făcut griji. Nu știam dacă ești bine sau dacă trebuia să chem poliția. Și acum apari așa...

― Ăm...

Îmi ling buzele încercând să-mi găsesc cuvintele.

― Tata m-a închis în beci și nu m-a lăsat să ies până azi, îi spun cu vocea tremurândă și încerc din răsputeri să nu plâng, dar lacrimile mă pândesc la fiecare cuvânt. Am vrut să te sun, dar mi-a murit bateria... N-am apucat încă să-l încarc.

Mama mi-a dăruit telefonul fără ca tata să știe de asta, cu banii pe care a reușit să-i strângă pe ascuns. Nu e cine știe ce, dar e folositor.

― La naiba! Dacă aș fi știut asta, veneam după tine, să te scot de acolo, îmi spune hotărâtă.

― Nu, Aleera!