Velvet Rose

Capitolul 10

Augustin Damien Rivera

― Bună seara, domnule Rivera!

Vocea lui Roy, portarul, mă întâmpină de îndată ce opresc motorul în fața porților de fier, câteva minute mai târziu. Mă sprijin pe un picior și îmi ridic viziera, salutându-l scurt din cap.

― La mulți ani, domnule! îmi urează, privindu-mă cu respect de parcă nu aș fi doar un alt bărbat care a avut norocul să se nască într-o familie cu nume greu.

Roy își menține zâmbetul, mai mult profesional decât real, în timp ce apasă pe butonul din cabina lui, pentru a-mi oferi acces pe proprietatea prietenului meu.

― Mulțumesc, Roy! Să ai o seară minunată., îi răspund automat, fără vreo urmă de reală emoție în glas.

― Și dumneavoastră, domnule!

― Ăsta e planul, murmur aproape sarcastic, dând o accelerație ușoară spre aleea ce duce la vilă.

Ajuns pe aleea din fața casei, îmi las capul pe spate și îmi închid ochii pentru câteva secunde, încercând să alung frustrarea ce mă roade de când am văzut parcarea supraaglomerată. Oftez adânc, iar aerul rece al serii nu face decât să amplifice greutatea momentului. Aparent, ceea ce at fi trebuit să fie o petrecere privată, cu cei mai apropiați prieteni ai noștri alături – cel puțin asta pretinsese Maddox – s-a transformat într-o mare de oameni, dintre care extrem de mulți necunoscuți.

Am să-l omor. Fără exagerare, o să-i rup gâtul.

Muzica zguduie aerul din difuzoare, iar basul face geamurile să vibreze violent. Îmi trec degetele prin părul dezordonat, încercând să-mi controlez impulsurile și îmi croiesc drum prin mulțimea ce blochează intrarea, împingând oamenii fără scuze, fără remușcări. Nu sunt aici să fac conversație.

― La mulți ani, omule!

Un ton grav vine din dreapta mea, urmat de o strângere de mână care aproape mă scoate din ritm și o palmă prietenoasă pe spate. Zâmbesc superficial, dând din cap ca un robot.

Habar n-am cine mama naibii este individul - ca să fiu drept cu mine, nu cunosc nici măcar un sfert din oamenii care sunt prezenți aici –, dar îmi păstrez masca, că doar nu sunt pentru prima dată la o asemenea mascaradă.

― La naiba, Maddox! mormăi printre dinții încleștați, trecând peste alte mâini întinse, alte fețe care mi se zâmbesc ca și cum aș fi vreo celebritate.

Cu fiecare pas înainte, simt tot mai mult disprețul cum crește, timp în care tipii îmi strâng mâna cu un aer de camaraderie, iar fetele, exagerat de aranjate, mi se aruncă în brațe ca niște păpuși mecanice, lăsându-mi urme de ruj pe obraji. Parfumul lor ieftin și dulceag îmi întoarce stomacul. Grozav.

― Bro', iată-te!

Sunt asaltat de către bunul meu prieten – rectific: fostul meu bun prieten, Maddox – de cum mă vede. Încântat peste măsură, mă cuprinde de după gât cu brațul și mă trage după el. Are un pahar de plastic roșu în mână, plin până la refuz cu alcool, iar în cealaltă ține o țigară aprinsă care răspândește un fum înțepător.

― Deci... cum ți se pare? întreabă mândru, cu un zâmbet larg , făcând un gest teatral spre mulțimea care se mișcă haotic în ritmul muzicii.

― Petrecere privată, pe naiba! bolborosesc indignat.

Îi arunc o privire piezișă care spune tot ce nu pot spune în cuvinte.