Cum să devii un nimeni - PAUZA

Capitolul 3

Cât de fragili suntem noi, oamenii. Da, unii dintre noi suntem puternici, îndepărtăm durerea cu mândrie şi mergem mai departe cu fruntea sus. Dar nu suntem nemuritori, iar viaţa atârnă de un fir de aţă foarte subţire. Se rupe mai devreme sau mai târziu, niciodată nu ştim când, însă uneori se întâmplă să fie tăiată. Şi nu este nevoie decât o lamă mică pentru ca apoi să te întrebi dacă ai făcut îndeajuns de multe cât ai fost în viaţă.

Alerg desculţă pe coridorul care pare nesfârşit, simţind răceala cimentului. Vântul adie uşor, invadând încăperea prin geamurile deschise şi înalte până la tavan, însă mă face să tremur, simţind frigul prin rochia albă destul de subţire. Alerg întruna de ceva timp cu scopul de a găsi ieşirea odată pentru a scăpa din acest infern. Alerg şi tot alerg. În zadar. Mă întorc de câteva ori să văd dacă mai sunt urmărită şi, deşi nu se arată nicio umbră, simt prezenţa cuiva în preajma mea. Poate sunt doar paranoică, înfricoşată doar de perdelele fluturate în toate direcţiile de vânt care semănau cu nişte fantome. Alerg la nesfârşit şi nu găsesc nicio ieşire. Nu ştiu unde sunt sau cum am ajuns aici. Încetinesc paşii când observ în faţa mea o siluetă care îşi făcea intrarea prin geamul mat de sticlă. Fugi, Aimée! Puteam să simt teroarea care îmi invada corpul când i-am zărit cuţitul din mâna stânga, rotindu-l după degete. Mă întorc îngrozită şi îmi fac curaj să fug din nou, deşi eram conştientă că nu aveam să scap. Mi-a prins braţul rapid, împiedicându-mă să plec şi s-a apropiat de mine, şoptindu-mi foarte aproape de ureche:

-Vrei să ne jucăm?

Şi-a aşezat mâna stângă pe talia mea, mângâind-o uşor în timp ce cu mâna dreaptă îmi presa obrazul cu metalul rece al cuţitului. Nu-mi puteam controla respiraţia, simţeam doar frică şi groază de o lună de zile în care fusesem vânată la propriu de un obsedat.

-N-ai unde să fugi! O să ieşi de aici doar când voi crede eu de cuviinţă! Până atunci, fii fetiţă cuminte! M-a îndemnat de la spate să înaintez, fiind lipit în continuare de mine.

Nu ştiam ce era cu acest om. Mă îngrozea, iar în ultimul timp m-a terorizat cu tot felul de pedepse, însă de fiecare dată ajungea să nu le sfârşească. Nu mă voia moartă, ştiam din acea seară în care credeam că o să sfârşesc zdrobită de tren. Mă atingea de câte ori avea ocazia, provocându-mi scârbă de fiecare dată când îi simţeam respiraţia îmbibată de alcool pe pielea mea. Îi mulţumeam lui Dumnezeu că nu mă obligase să îi accept avansurile şi să abuzeze de mine.

M-a condus din nou spre acea încăpere oribilă, mizerabilă în care mirosea a mucegai şi a aer închis, dovadă că nu era deloc curată. Uşa era din lemn, vopseaua care o acoperea fiind zgârâiată pe alocuri, mânerul lipsind şi fiind înlocuit de un lanţ de fier, legat la cele două capete de un lacăt. Pereţii erau albi cândva, azi fiind acoperiţi de pânze de păianjen şi scrijeliţi în totalitate. Tot felul de afirmaţii şi de semne îi dădeau un aer sinitru, care te făceau să îţi îngheţe sângele în vene. Pe jos era gresie prăfuită excesiv şi foarte rece, anunţând parcă apropierea de moarte. Într-un colţ era aşezată o saltea murdară, roasă de şobolani, pe alocuri arcurile evadând pentru cunoaşterea libertăţii. Lângă ea era un dulap de fier la fel de prăfuit, plin de rugină, cu o uşă care atârna semnalând căderea în scurt timp. Lumina era slabă, asigurată doar de un bec care mai licărea din când în când şi care se legăna uşor dintr-o parte în cealaltă. Şi cel mai îngrozitor lucru care mă făcea să revin la realitate, în timp ce mă gândeam la soţul meu care mă putea salva, era o declaraţie de pe perete urmată de o faţă zâmbitoare. „Sfârşitul e aproape."

Ce ironie a sorţii. Azi ştiam că mă aşteaptă moartea. Se aranjase cu răbdare, după ore întregi petrecute pentru alegerea ţinutei pe care avea să o poarte. Şi azi o alesese pe cea mai întunecată, cea mai înspăimântătoare ştiind că va avea parte de un spectacol pe cinste. Am ştiut că am să mor. Sicriul care se odihnea lângă o veioză stinsă şi veche pe o fostă vitrină, cu geamurile sparte şi sertarele distruse, m-a asigurat de acest lucru. Am tresărit din nou când i-am simţit şoapta în dreptul urechii.