Dear...

Chapter XIX:"Te iubesc"

*
Harry imi deschide usa si intram amandoi in casa. Am gasit intrerupatorul si am aprins lumina.
-Sunt asa de obosita!spun in timp ce ma arunc pe canapea.
Imi inchid ochii si ma concentrez pe sunetul facut de pantofii lui Harry. La un moment dat nu i-am mai auzit. Am crezut ca a urcat in camera. Dar imi deschid brusc ochii cand il simt deasupra mea. Se sprijini pe coate si ma privi in ochi. I-am luat fata intre palme si l-am tras usor spre mine sarutandu-l.
-Iubitule.
Harry ma privi curios. Printr-o simpla miscare am ajuns deasupra si mi-am asezat capul pe pieptul lui. El ma mangaia cu o mana pe spate,o atingere care imi aminteste mereu de ceva,dar nu stiu de ce.
-Imi e somn.
-Esti ca un copil mic.
-Ba nu!incerc sa il contrazic. Conduc masini de curse.
-Pentru mine ramai fetita mea.
Asta a fost asa de dragut. Il indragesc din ce in ce mai mult pe Harry.
-Doar a ta?imi ridic capul pentru a-l vedea.
-Doar a mea.
Ochii lui exprimau fericire. Nu cred ca l-am mai vazut niciodata asa. Era linistit,vesel. Tot ce vedea zici ca eram eu. Ma simteam pentru prima data speciala,pentru prima data iubita si apreciata.
-Harry.
M-am ridicat usor de pe pieptul lui si m-am asezat in fund pe canapea,cu picioarele peste el.
Nu stiu daca eram pregatita sa ii spun ceea ce vroiam. Dar m-am gandit destul de bine si sper ca nu voi regreta. Stiu ca sunt cea mai importanta fata de pana acum pentru el.
-Ce s-a intamplat,Rosemary?
L-am simtit cum se ridica. Privirea lui era pe mine. Eu incercam sa ma fac ascunsa cat de mult posibil. Dar imi ridica barbia si ma forta sa ma uit la el.
Fericirea lui a disparut. Ingrijorarea se citea pe chipul lui si ma intristez ca eu i-am luat bucuria.
-Te iubesc,Harry!
A stat pentru ceva timp si nu a exprimat nici o emotie. Si-a luat privirea din ochii mei. Imi analiza chipul mangaindu-mi obrazul. Probabil nu se astepta sa spun asta. Nu trebuia sa o spun. Oricum el nu simte la fel. Am facut o mare greseala.
I-am dat mana la o parte si m-am ridicat cat de repede am putut.
Am urcat scarile fara sa ma uit inapoi. Nu vroiam sa il vad si sa izbucnesc in fata lui,nu,nu din nou. Am facut-o odata,nu vreau sa se mai intample.
Cand am ajuns in camera,am cedat si lacrimile au aparut. Poate ca ma supar dintr-o prostie,dar chiar vroiam ca cineva sa imi spuna inapoi cuvintele alea.
Am crezut ca Karl o sa fie ultimul. Dar nenorocitul asta de Harry... De ce naiba plang pentru un baiat? De ce urasc asa de mult iubirea?
Probabil pentru ca sunt sigura ca nu o merit. E vina mea. Mereu a fost vina mea.
Eu am omorat-o pe Hope,fiica perfecta. Mama stia ca sunt intr-un joc periculos,cursele inseamna pericol. Stia ca sunt un pericol,ca ii pot face rau surorii mele mai mici. Ea credea ca Hope e cea mai minunata fica:nu facea probleme,era cuminte,toata lumea o adora. In schimb Hope de abia facea ceva pentru mama,dar primea orice vroia. Eu eram fata desteapta,note bune,care nu ii cerea parintiilor mare lucru. Incercam sa fac pe propria raspundere ceea ce vroiam pentru a nu ii ingreuna pe ai mei. Eu eram aia care plangea noaptea pentru ca mama ei facea diferente enorme intre copiii ei. Iar eu eram victima.
Spunea ca plec de acasa tot timpul si ca e vina mea aproape in orice,dar eu plecam pentru ca nu vroiam sa simt relatia mama-Hope. Nu intelegea niciodata cum ma simt. Intradevar,imi dadea bani si imi cumpara lucruri,dar vroiam afectiunea care era prezenta doar cand mezina nu era acasa.
Cand a murit sora mea,totul s-a prabusit. O auzeam tipand in masina,iar eu nu faceam nimic. Oamenii mi-au spus ca defapt erau tipetele mele. Ma tineau pentru a nu fugi spre masina...

Perspectiva Harry
"Plangea continuand sa tipe. Uram faptul ca nimeni normal nu o ajuta. Mi-am facut loc printre oameni si i-am impins pe cei de langa ea. Cand s-a vazut libera a vrut sa alerge spre masina,dar am prins-o si am lipit-o de pieptul meu. Ma lovea in piept si riposta asupra miscarilor mele. Imi era mila sa o vad asa.
-Te rog. Hope.
Incerca sa vorbeasca printre suspine,gafaituri,tipete. Nu ma privea in ochi. Statea in pieptul meu. De abia se mentinea in picioare.
-Lasa-ma sa merg la ea. E acolo. Tipa! Trebuie sa o ajut.
Mi-a prins materialul tricoului in pumni si continua sa spuna acele cuvinte.
Ii mangaiam spatele,iar o mana imi era in parul ei. Am sarutat-o in crestetul capului si am incercat sa o linistesc. Dar nu puteam nici cum.
-Shh,Roasemary! O sa fie totul bine. Nu o sa mai suferi dupa intamplarea asta,iti promit.
Dupa nu mai zbiera. Incerca sa se opreasca din plans,dar acele gafaituri,care seamana cu niste sughituri,o faceau sa planga si mai mult. M-am bucurat cand chiar s-a linistit,intr-un final.
Pompierii incercau in contiunuare sa stinga focul. Iar toate masinile din zona se oprira sa vada ce se intampla.
Si aduci am stiut de ce nu mai plange,stia ca o sa lesine."