Yandere Simulator: A second love

II: "Un secret ca de-nceput"

Aşa cum ne-am propus, eu şi Hayato mergem pe jos de la metrou şi până acasă. Măcar aşa avem şi noi mai mult timp să vorbim.

Hayato: Ştii, mă aşteptam să fi vreun încrezut din ăla cum sunt majoritatea europenilor, dar eşti chiar o persoană pe cinste. (Îmi spune el pe un ton vesel)

Eu: Mulțumesc. Şi tu eşti o persoană de treabă şi a fost drăguț din partea ta să îmi prezinți ÎNTREG oraşul...

Aici am început amândoi să râdem. El apoi a tăcut din senin şi s-a întristat.

Eu: Hei... ce ai pățit?

După un moment de tăcere, s-a oprit din mers şi m-a privit fix în ochi.

Hayato: Îți spun asta pentru că eu consider de cuviință că meriți să ştii. De când a început liceul, lucruri... nefericite să spun aşa au avut loc.

Eu: Nefericite spui?! Cum aşa?

Hayato: Păi... Să nu te sperii, ok?

Eu: Ok.

Hayato: Deci... La noi la liceu în prima săptămână a avut loc o dispariție... O fată din anul 3 de la noi pe nume Osana Najimi nu a mai fost văzută de la pauza de masă din aceea zi. Apoi, săptămâna ce a urmat, prietena ei Akage Mokugeki s-a sinucis aruncându-se efectiv de pe liceu. Unii colegi spun că a fost pur şi simplu un eveniment nefericit, alții că ar fi fost situaţii planificate de dinainte de cineva din exterior sau chiar mai rău... de un STUDENT! (Devenea speriat de propriile lui vorbe...) Cel ce a suferit cel mai rău a fost Senpai, un prieten bun de-al meu care le-a fost coleg de clasă, ba chiar Osana îi era prietenă din copilărie...

Eu: Wow... pur şi simplu nu ştiu ce să zic... E... destul de înfricoşător că cineva ar putea fi vinovat de toate astea şi că acel cineva e încă liber.

Hayato: Eu oricum până la vacanța de primavară voi fi în siguranță dar ție vreau doar să îți spun să ai grijă, ok?

Eu: Aşa voi face... (Ce mai puteam să spun la aşa ceva...?)

Astfel ajungem noi acasă. Pe el îl salut căci trebuia în seara asta să plece la aeroport şi uite aşa se duce şi ziua de Sâmbătă. Deşi această zi fusese destul de ok, Duminica s-a dovedit a fi destul de plictisitoare căci nu aveam cu cine să ies. (Cum nu apucasem nici să cunosc vreun coleg de liceu de altfel...) Deci, în afară de a mă uita la televizor la ce difuzează japonezii la ei în țară, la a mai sta de vorbă cu familia gazdă şi a mai ieşi să mă plimb pe stradă şi să reflect la tot ce mi-a zis Hayato despre liceu, nu pot spune că am făcut altceva mai interesant.

Oricum, soseşte în cele din urmă şi ziua cea mare. Prima zi la de liceu în Japonia! Îmi pregătesc eu aşadar costumul, care este destul de asemănător cu uniforma liceului, doar că e pe albastru. Stau destul de departe de liceu (Mă rog, Hayato stă...) , aşa că plec din timp (Vrăjeală, mai am jumătate de oră până la 8, deci mă apuc şi alerg ca să nu întârzii...) Aşa alergând eu şi sperând să nu întârzii, văd un băiat în faţa mea care aleargă în acelaşi sens cu mine şi care poartă tot uniforma de la Akademi. Deci, mai concret, este şi el student la acelaşi liceu, aşa că ar fi o idee bună să îl prind din urmă şi să ne împrietenim şi să ajungem amândoi în acelaşi timp ca măcar să nu fiu singurul care întârzie şi intră pe uşă tot de unul singur...

Dar, nu apuc eu nici să îl strig, căci îmi apare o persoană din lateral de care mă ciocnesc şi cădem amândoi. Acea persoană se dovedeşte a fi defapt o fată, chiar din acelaşi liceu cu mine după cum arată uniforma ei (Prea multe coincidenţe, deja mă simt ca într-o poveste...), dar oricum eu nici nu mai stau mult pe gânduri şi încerc să fiu un gentleman şi să îi întind o mână ca să o ajut să se ridice.

Eu: Îmi pare nespus de rău, nici nu ştiu unde eram atent... Sper că nu te-ai lovit rău. -engleză-

Ea în timpul ăsta îşi ridică privirea şi practic se uită la mine destul de ruşinată (Ca şi cum mă priveşte în ochi şi în acelaşi timp se uită într-o parte ca să evite contactul vizual, mda o combinaţie fără sens...)

Eu: Dar văd că te-am ameţit destul de rău. Sper că era izbitura de vină şi nu eu. (Încercând să o fac să se simtă mai relaxată) -engleză-

Fata: Umm.... Mulţumesc.... Dar nu este nevoie să te scuzi.... -engleză-

Eu: Cum să nu! Ar fi trebuit să fiu atent! Oricum, măcar ştiu cum mă pot revanşa faţă de tine. Te conduc până la liceu dacă vrei... Eu şi aşa tot într-acolo mă duc. -engleză-

Fata: Eşti cumva nou? Că eu nu te-am mai văzut până acum... -engleză-

Eu: Am venit printr-un program de schimb de elevi şi stau vreo două luni. Mă cheamă Raul apropo. -engleză-

(Şi fac o plecăciune ca să arăt că le ştiu obiceiul de salut)

Fata: Pe mine mă cheamă Ayane... (Şi face şi ea o plecăciune) Dar, să ştii că noi tinerii nu ne omorâm aşa de tare cu toate tradiţionalismele precum plecăciunea sau alte chestii. -engleză-

Eu: Am înţeles. Dar, dacă nu vrei ca viitoarea dată când vorbim să fie la vreo detenţie sau aşa, îţi sugerez să ne grăbim să ajungem la timp. (O zic eu pe un ton glumeţ) -engleză-

Ayane: Ah... liceul! Am şi uitat de el.... -engleză-

Eu: Ultimu' ajuns e o găină ploată! -enlgeză-

Şi eu mă apuc şi alerg vreo 20 de metri, după care mă întorc şi o văd pe Ayane că încă stă acolo şi mă priveşte...

Eu: Ce cursă e asta cu un singur participant?! (Nu primesc niciun răspuns...) Oricum, dacă nu ţii pasul ne mai vedem deabia pe la pauza de prânz, probabil! -engleză-

Şi oricât aş vrea să mă mai uit la fata asta măcar o dată, tot am decis că e mai bine să ajung la timp ca să nu îmi fac o imagine rea. (Dar fata asta... Ayane... Tot nu am cum să nu mi-o scot din cap. Are ceva... special. Ochii ei, părul negru prins în coadă, timiditatea ei erau foarte drăguţe, iar ştrampii aceia... Mă rog...) Într-un final ajung la liceu chiar când toţi merg spre clasele lor. Neştiind ce să fac, merg spre biroul directorului care, cum mă vede, se şi aproprie de mine ca să mă întâmpine prieteneşte, ca şi cum mi-ar fi aşteptat sosirea.

Directorul: Mă bucur că ai putut să ajungi la timp şi ne bucurăm că poţi lua parte la orele noastre de curs şi la nivelul avansat de învăţământ care ne caracterizează liceul. Şi... să nu iei în seamă poveştile legate de evenimente neplăcute ale unor studenţi... Eşti perfect în siguranţă şi nu ai de ce te teme.

Eu: În regulă... Care este clasa mea?

Directorul: Clasa ta este în sala 2-1, la etajul întâi.

Eu: Mulţumesc frumos.

Directorul: Cu cea mai mare plăcere. Şi spor la învăţătură.

În cele din urmă ajung în faţa uşii. Îmi verific costumul să nu fie şifonat sau ceva, după care ciocăn la uşă şi intru...