Yandere Simulator: A second love

V: "La întâlnire"

Pot spune cu certitudine că timpul a trecut foarte repede din acea zi deoarece astăzi... Astăzi este Vineri! Poate pentru că aşteptam ziua asta cu un entuziasm aparte (Ca în toate celelalte zile de altfel...) mi s-a părut că săptămâna asta s-a dus numai decât.

Totuşi nu pot spune că am făcut mare lucru zilele astea. În schimb, m-am mai bucurat de timpul petrecut cu Ayane în pauzele de prânz şi în toate drumurile de la liceu. Mă tot întreabă unde vom ieşi iar eu îi zic că este o surpriză. (Sincer şi pentru mine ar fi una căci chiar nu am nicio idee unde am putea merge...)

În clipa asta stau pe holuri şi bântui de nebun gândindu-mă la toate astea. Nu vreau să dau de Senpai şi de fete pentru că mă vor cicăli cu treaba cu Ayane. (Mda, le-am cam zis şi lor de asta...) Dar gândurile mi-au fost rapid spulberate după ce am primit un mesaj anonim pe telefon în care mi se cerea să vin în cabinetul ziarului şcolii.

Odată ajuns, nici nu mai ciocăn la uşă şi intru brusc în încăpere. Văd o fată roşcată cu ochelari ce are o expresie a feței neobişnuit de calmă şi veselă. Clar ea este cea care mi-a scris mesajul.

Fata: Deci tu trebuie să fi băiatul cel nou, Raul Codrin.

Eu: Corect. Şi tu ar trebui să fi...

Fata: Nimeni nu ştie prea multe despre mine, însă eu ştiu multe despre oameni. Chiar şi despre tine.
Totuşi îmi poți spune...

Eu: Info-Chan... ?

Info-Chan: Deci îmi şti porecla...

Eu: Şi că urmăreşti să devii o jurnalistă de succes care e în stare să treacă peste orice şi oricine.

Info-Chan: Când ai aflat tu toate astea... ?

Eu: Chiar acum. Locul ăsta plus mesajul anonim plus treaba cu eu ştiu totul şi voi nu... Iar numele tău e destul de bine cunoscut domnişoară "vând poze cu chiloței la un preț bun".

Info-Chan: Dar văd că ai talente de detectiv.

Eu: Măcar eu am cu ce mă mândri. Sunt curios cum de tatăl tău, directorul, te lasă să îți faci de cap aşa.

Info-Chan: De unde şti că... ?!

Eu: Sincer pe asta am intuit-o. Măcar aşa îți dovedesc că nu e bine să te pui cu mine. Dacă mă scuzi, am lucruri mai importante de făcut.

Info-Chan: Nu vrei totuşi poze cu localurile preferate ale Ayane-i... ? Sunt făcute chiar de ea pentru clubul de fotografie.

Eu: Hmmm... Tu cu ce te alegi?

Info-Chan: Cu nimic. Totuşi îți voi da un sfat. Ai grijă în cine te încrezi. Dacă ai auzit poveştile, înseamnă că ştii că răul este foarte aproape de tine. Chiar mai aproape decât crezi.

Eu: Da, cum zici tu.

Şi cam aşa se încheie conversația noastră. Nu îmi place deloc fata asta, "Info-Chan"... I-am citit ziarul şi articolele legate de evenimente mai neplăcute petrecute la liceu şi mi se par neobişnuit de explicite. Mai ales pozele... De parcă cel ce le-a făcut a fost la locul potrivit la momentul potrivit. Totuşi Ayane este în clubul de fotografie...

Oricum, orele s-au terminat, aşa că sosise momentul. Am dus-o mai întâi la un restaurant din centru care se presupune că îi place ei (Şi lui Senpai de altfel...) unde am scuipat din greşeală sushi în părul cuiva căci nu era cum mă aşteptam eu... Apoi, am mers la bowlling, unde Ayane m-a bătut (Şi cel mai trist nu pentru că m-am lăsat eu...) şi în final ne-am plimbat prin parcul Sakura. Deşi fusesem foarte stângaci toată seara, ea chiar s-a simțit bine şi nu a deranjat-o cu nimic neîndemânarea mea. Mă speria totuşi că are aceleaşi plăceri şi hobby-uri ca ale lui Senpai...

Ne-am oprit sub unul din pomii rozalii şi ne-am întins la baza lui. După o perioadă de tăcere, Ayane se pregătise sa zică ceva. (Speram să fie faza cu confesiunea de dragoste făcută Vinerea sub un pom Sakura...)

Ayane: Nu am mai spus nimănui asta deoarece nu am vrut să îngrijorez pe nimeni dar... (Am menționat cumva cuvântul "speram"... ?)

Eu: Dar... Ce este? Mie poți să îmi spui orice.

După ce a inspirat nițel aer în piept, a început să vorbească din nou.

Ayane: De dinainte să înceapă şcoala, tatăl meu a plecat din oraş, zicând că are nişte afaceri de rezolvat şi că în 10 săptămâni se va întoarce. Cu toate astea, nu a încercat să mai dea de mine în vreun fel de atunci... Adică, mereu a fost mai indiferent şi nepăsător, mai ales de când mama a murit dar... Deşi tind să cred că m-a părăsit, lăsând doar nişte bani care să-mi ajungă până la anul, eu tot cred că ceva i s-a întâmplat. Sună nebunesc că am să te rog pe tine asta, dar am auzit că eşti pasionat de treaba de detecitv şi că eşti chiar bun la asta deci... Crezi că ai vreo şansă să dai de el în vreun fel?

Pentru un moment nu am zis nimic. Cum era să răspund la o aşa nebunie. O priveam în ochi gânditor, dar ochii ei trişti care se vedea clar că-mi cer ajutorul mă făceau să nu am de ales în vreun fel.

Eu: V-voi încerca...

Ayane: Mersi!

Şi atunci m-a luat dintr-o dată în brațe. Îi puteam simți bătăile inimii cât de rapide erau în momentul ăla. După aceea, s-a retras brusc.

Ayane: Adică... da... Apreciez că vrei să mă ajuți.

Eu: N-ai pentru ce. (Nu, pe bune... Habar nu am cum ar trebui să reuşesc aşa ceva...)

Oricum, după conversația asta, am zis că e mai bine să o conduc acasă căci deja s-a înserat. Chiar acum aproape am ajuns. Tot drumul nu am mai zis nimic, dar ea îmi ținea mâna destul de strâns, iar eu mă îngrijoram fiindcă palmele mele obişnuiesc să transpire repede... Norocul meu că asta nu o prea deranja. Şi... iată-ne!

Eu: Sper că te-ai simțit bine la această întâl... ummm... În seara asta.

Ea începe să roşească şi să se uite înspre casa ei. Dar, printr-un gest spontan, se apropie de mine şi mă sărută pe obraz.

Eu: Eu ți-am spus că te pricepi să alegi un loc bun. Iar stângăcia ta să şti că ea chiar înfrumusețează lucrurile.

Şi fără să mai zică altceva, o văd cum aleargă spre uşă şi intră în propria casă. Pentru câteva clipe, mai privesc clădirea şi-mi imaginez oare cum o fi înăuntru...

Stai aşa... e deja ora 22:00?! Mai bine mă grăbesc să ajung acasă, ori părinții gazdă se vor îngrijora că nu am ajuns încă. Plus că mi-ar prinde bine să adorm din timp. Mâine e week-end deci am timp din belşug să-mi încep investigațiile legate de tatăl Ayane-i.