Yandere Simulator: A second love

VIII: "La ea acasă"

După toată tevatura de ieri, a sosit în cele din urmă şi ziua de Luni. Nimic deosebit nu se întâmplă până să plec de acasă. Pe drum, o iau şi pe Ayane şi mergem împreună, bătându-mă la cap tot drumul legat de ce am mai aflat legat de tatăl ei. În faţa noastră e şi Senpai, care pare destul de amărât. (Poate de la conversaţia de ieri cu mine...) Cum Ayane nu prea doreşte să se bage în seamă cu el, decid să îl ignor şi să îl las să meargă singur. Într-un final, ajungem la ore, unde profesoara e pe cale să ne facă un anunţ.

Prof. Rino: Bună ziua copii. Astăzi vă anunţ că am pregătit pentru voi o temă foarte interesantă. Va trebui să faceţi o prezentare a unei ţări europene legată de istoria şi cultura sa. Veţi face echipe de câte doi cum de altfel sunteţi număr par de elevi.

Ayane: Eu vreau cu Raul!

Toţi se uitau la ea complet uimiţi şi nedumeriţi. Sincer, nici eu nu mă aşteptam la aşa o reacţie.

Ayane: Adică... dacă se poate...

Prof Rino: Se poate dacă el este de acord... Raul?

Eu: Păi, cine sunt eu să mă opun?

Prof: Rino: În regulă, o echipă deja s-a format. Ceilalţi?

În timp ce profesoara notează într-un caiet echipele care se formează şi ceilalţi şuşotesc chestii despre mine, eu mă uit la Ayane cum îmi zâmbeşte, după care se ruşinează iar şi se face că se uită în altă parte. Nu reuşesc sa înţeleg de ce Senpai o consideră o ciudată. E pur şi simplu mai timidă şi asta e chiar drăguţ la o fată.

Oricum, orele trec foarte rapid. Cât a fost pauza de masă, am mai stat de vorbă cu Senpai şi amicele lui şi am povestit despre filmul văzut ieri. (El părea să se simtă mai bine faţă de azi dimineaţă, aşa că nu am mai adus vorba de situaţia de atunci.) Acum însă este ora 16:00, aşa că eu şi Ayane plecăm acasă cum nu facem parte din niciun club care să ne mai ţină în plus la liceu.

Eu: În sfârşit s-au terminat orele! Doamne, dar plictisitor a mai fost azi.

Ayane: Măcar temele sunt ceva mai interesante faţă de orele de curs...

Eu: Că tot ai adus vorba... (Vroiam să zic ceva de genul "Dar păreai foarte entuziasmată să mă ai ca partener", dar...) Unde vrei să lucrăm pentru proiectul de Vineri?

Ayane: Am putea merge la mine acasă...

Eu: Sigur nu e deranj?

Ayane: Locuiesc singură... Pe cine ai putea deranja? (Şi-mi aruncă o privire ironică.)

Eu: Păi... Da, ai dreptate... Atunci îmi las ghiozdanul acasă, după care vin la tine.

Ayane: Ok, aşa rămâne! (Zicând-o pe un ton vesel şi entuziast.)

Oricum, după ce ne despărţim, eu intru în casă, unde îi salut pe părinţii gazdă şi le zic că mă duc la Ayane acasă pentru un proiect de şcoală. Nu îmi zic decât distracţie plăcută, la care tatăl lui Hayato adaugă: "Să nu stai până târziu". (Mereu are glume de genul ăsta...) După ce ajung la Ayane, mă opresc în faţa uşii ei. Deşi din interior se aude o muzică destul de puternică, eu tot ciocăn la uşă sperând că o să mă audă şi nu o să trebuiască să dau buzna înăuntru. Din păcate, nu îmi răspunde, aşa că îmi fac curaj şi intru. E o casă destul de draguţă şi chiar foarte îngrijită. Încerc totuşi să mă ghidez după muzică ca să văd unde găsesc camera Ayane-i. Bingo! La etaj!

Urc scările, după care merg în capătul holului şi văd uşa camerei ei întredeschisă. Din nu ştiu ce motiv, aleg mai întâi să trag cu ochiul înainte de a intra. O văd pe ea, stând în picioare în mijlocul camerei şi mai văd şi casetofonul cu muzica stând pe un birou. Acesta dădea o muzică de funal de la o melodie de Eurovision pe care o ştiam. Parcă se chema... "Warrior" şi o cânta Nina Sublatti. Totuşi, ceea ce m-a surprins a fost ca Ayane a început să cânte melodia pe acel fundal.

O priveam foarte uimit şi în acelaşi timp fascinat. Are o voce aşa de puternică şi de matură când cântă şi chiar sună exact ca artista. Eu cel puţin nu am putut face diferenţa, aşa că pur şi simplu am ascultat-o în continuare fără să o întrerup (Ba chiar mi s-a făcut pielea de găină de câte ori auzeam refrenul.) Mă bucură că am aflat de talentul ei, căci aşa poate o conving să nu îl ţină ascuns. Când văd că a terminat de cântat, încep şi o aplaud ca să o fac să se simtă încrezătoare (Şi ca să se sperie fiindcă nu ştia că stau la uşă. Ce rău sunt...)

Ayane: De cât timp stai acolo... ? (M-a întrebat în timp ce obrajii i se înroşeau.)

Eu: Destul cât să văd cât de talentată eşti. Nu mi-ai spus până acum că ştii să cânţi.

Ayane: Sincer, nu am mai cântat de mult timp...

Eu: Poate cânţi şi prezentarea noastră...

Ayane: Sau poate mă aştepţi aici până merg la baie şi uităm de subiectul ăsta...

Eu: Ok...

În timp ce s-a dus, aşa cum a spus, până la baie, eu am aşteptat-o în cameră. Sincer, dacă nu ştiam, aş fi zis că e o cameră de băiat. Adică, nu erau pereţi coloraţi în roz sau pluşuri sau postere cu vedete sau chestii... ba chiar era o consolă de xbox la televizor. Mai era şi o bibliotecă plină de Manga... Oricum, m-am cam plictisit după ce am văzut că nu mai vine, aşa că am început să mă plimb de nebun prin casă. Coborând înapoi la parter, am sesizat o uşă de lemn care duce la subsol. Am deschis-o şi am coborât scările. Odată ajuns, am văzut subsolul care nu era cine ştie ce. Era complet gol, exceptând faptul că avea un scaun de lemn în mijlocul acestuia. (Instinctul iar îmi spunea că ceva nu e deloc în regulă aici.) Dar nu am apucat să analizez prea mult situaţia, deoarece Ayane intrase şi ea după mine parcă în fugă.

Eu: Oh, erai gata? Scuze că am plecat din cameră, dar începusem să mă plictisesc şi...

Ayane: E ok... Dar ce faci aici?

Eu: Eram curios să văd ce e aici şi nu văd decât scaunul ăsta.

Ayane: Da, legat de el, pot explica... (Decât să aud ce avea să-mi spună, mi-a venit altă idee.)

Eu: Uneori vii aici şi stai pe scaunul ăsta pentru a medita, corect? Eu la mine acasă fac aşa pe balcon. E linişte, e aer curat şi pot sta liniştit doar eu cu gândurile mele.

Ayane: Wow, chiar că eşti un detectiv bun...

Eu: Mi se spune des. Putem acum să ne apucăm de proiect?

Ayane: Da! Adică... Desigur, să urcăm înapoi.

Şi până să se facă seară am reuşit să terminăm toată tema. Am ales România ca şi ţară europeană cum de altfel e ţara mea de origine şi cum ştiu mai totul despre ea. După ce ne-am salutat şi am ajuns înapoi acasă, am stat iarăşi în dormitorul meu gânditor. Nu puteam să înţeleg ce e cu scaunul din subsolul acela. Nu era deloc normal, zici că era pentru cineva anume. Instinctul a fost cel care m-a scos din situaţia în care aveam să aud adevăratul motiv al acelui scaun şi mă neliniştea faptul că aveam astfel de gânduri neplăcute. Mă ia apoi o durere de cap, după care aud din nou acele vorbe care zici că mi le şopteşte cineva la ureche cu japca: "Răul este foarte aproape de tine...".