Yandere Simulator: A second love

XIII: "Plecarea inevitabilă"

"Raul... mă... mă mai iubeşti? De ce nu vorbeşti cu mine? Raul... nu pleca! Nu pleca, te rog! Te rog..."

Eu: (După un țipăt zdravăn) Of... tot aici mă aflu...

După o perioadă scurtă în care să îmi treacă oboseala, m-am ridicat din pat şi m-am îndreptat spre gratiile celulei. Am privit ceasul atârnat de peretele din fața mea. Era ora 7:00. Când mă gândesc că astăzi este ultima zi a lui Raul iar eu nici măcar nu pot să-mi iau adio.

Dar oricum nu apuc să mă gândesc prea mult la asta că o voce străină îmi atrage dintr-o dată atenția.

Un polițist: O zi mai norocoasă ca asta nu cred că ai să apuci. Eşti liberă.

Eu: C-ce... ?

Polițistul: M-ai auzit bine. S-a dovedit inocența ta într-un proces scurt şi s-a găsit adevărarul vinovat. Apropo, te aşteapta cineva, aşa că i-am zis să stea afară la intrare.

Eu: Cine?

Polițistul: Vei afla şi singură. Du-te acuma.

Am trecut prin toată închisoarea numai cu gândul la cine era persoana care mă aştepta şi eram plină de emoții. "Dacă e Raul... ? Ce o să îi spun? Ce o să-mi spună el?" Întrebări de genul ăsta îmi storceau creierii dar acuma iată-mă: ieşită din închisoare şi complet o nouă persoană.

Dintr-o dată mă întâmpină persoana care mă aştepta şi când am văzut-o, am rămas fără cuvinte. Era tatăl meu! Nu mă aşteptam ca el să fie cel care venise după mine şi nici măcar ca Raul să reuşeacă să-l aducă înapoi. Ne priveam reciproc unul în ochii celuilalt, amândoi aproape dând în plânsete.

Tata: Ayane... (Apoi a alergat spre mine şi m-a luat în brațe cum nu a mai făcut-o niciodată.) Cât mă bucur că eşti teafără! Tot timpul ăsta numai la tine m-am gândit. Numai şi numai la tine...

Eu: Şi totuşi... de ce ai plecat? De ce m-ai mințit că ai treabă cu munca, când tu defapt mă părăsisei? De ce?

Tata: Este foarte greu de explicat... Să zicem că o persoană amenințătoare din trecutul meu mă avea în vizor. Şi nu am putut să te pun şi pe tine în pericol, aşa că a trebuit să plec. Nu am vrut să îți distrug viața cu poverile mele... Dar s-a rezolvat! Totul va fi bine acum, şi totul mulțumită băiatului ăsta Raul. Nu ştiu cum v-ați cunoscut, dar să ştii că eşti norocoasă să ai pe cineva ca el care să țină atâta la tine.

Eu: Cum... ? El a fost?! El m-a scos de aici?

Tata: Exact! Hai să mergem mai bine acasă să te schimbi pentru şcoală. Te duc eu tot drumul.

Eu: Dar...

Tata: Stai liniştită. Totul va fi bine, ai cuvântul meu.

Dintr-un motiv anume m-am încrezut în vorbele sale şi am mers împreună acasă aşa cum a spus. Eu tot drumul eram doar cu gândul la Raul şi la faptul că el chiar s-a gândit la mine tot timpul ăsta şi că nu m-a uitat până la urmă. Odată ce am ajuns şi mi-am schimbat hainele, mi-am luat geanta şi am pornit spre liceu.

Tata: Să nu mai intri în alte belele, ok? (Mi-a zis el înainte să ies pe uşă.)

Eu: Desigur! Pa tată!

Tata: Pa pa! Te aştept diseară!

Odată ce am ajuns, parcă aveam o reținere. Am intrat cu sfială în clădire, după care am urcat scările. În fața uşii clasei am încremenit pur şi simplu cu mâna pe clanță. După o scurtă vreme, m-am adunat şi am intrat în sală. Toți colegii mei stăteau în bănci. Numai Raul era în picioare cu profesoara noastră Rino care îl ținea de umeri, parcă lăudându-l.