Don't Wake Me Up

6. User Guide For My Love, Soul and Heart (sau) How-To Manual For Fools

“Iubirea adevărată este eternă şi infinită. Este egală şi pură, fără demonstraţii violente. Este întruchipată de un bărbat cu păr alb şi cu inima întotdeauna tânără.”

- Honore de Balzac

Soarele răsărise deja de câteva minute, dar asta nu mă convinsese să mă ridic şi să mă îmbrac. Nu voiam să mă trezesc. Îmbrăţişarea primită de la Armand era prea dulce, prea sinceră. Simplul fapt că îl auzisem, şoptindu-mi cu greu numele în timpul somnului era suficient, cât să mă ţină legat de italianul meu. În aer se observau încă urmele nopţii anterioare. Aproape că puteam să ne văd umbrele, săruturile pasionale şi atingerile fugare ce dădeau spectacolul vieţii lor pentru New York. Cu o seară în urmă, luminile oraşului fuseseră martori muţi la debutul nostru.

“Damn you, Frenchmen, with your layers.” - A.B.

- Nu sunt mafiot.

Un răspuns scurt, aparent normal, demn de orice om care îşi apăra propria persoană. Singura excepţie fiind făcută de un francez gelos. Iubindu-l, riscai să îţi pierzi sufletul şi poate chiar şi o mână sau vreun picior. Dragostea sa era distructivă, posesivă şi egoistă. Dar, înainte de toate, era absolută.

- Ştiu, iubitule. Nu ai stofă, i-am zis inocent, fără să mă gândesc. Greşit. Trebuia să fii cântărit fiecare cuvânt înainte de a îl pronunța, dar nu prea mult. Dacă nu îi răspundeai imediat, devenea suspicios. Era un copil, unul răsfăţat pe care îţi era imposibil să nu îl iubeşti. Nu am remarcat când s-a ridicat, dar am simțit cum s-a aşezat pe mine, într-un punct cheie pentru orice bărbat. Îşi puse palmele pe gâtul meu şi cu o expresie neutră, strânse uşor. Voia să mă ucidă? Cine ar mai fi avut grijă de el atunci?

- Crezi că nu pot ucide?

Nu mi-am putut stăpâni un chicotit. Ah, îmi plăcea acea naivitate, acea viziune atât de roz asupra lumii. Era încăpăţânat. Cu toate că trecuse prin multe, de la sarcini nedorite ale prietenei şi bătăi din partea tatălui, insista să vadă lumea doar în culori calde.

- Nu mă refer doar la ucis, ci la oferirea de speranţe, apoi la distrugerea lor, la ameninţări, apoi la torturarea psihică pentru care victima ar dori să fie ucisă.

Strânsoarea din jurul gâtului meu a slăbit, apoi a dispărut. Îşi coborî degetele lungi pe pieptul meu, lăsând în urmă doar atingerea sa blândă, asemănătoare aripii de fluture. Era atât de delicat, încât uneori îmi era teamă să nu se spargă şi să dispară în vânt. Îşi privi pentru câteva secunde unghiile, apoi pe mine, fix în ochi. Îmi tăie respiraţia. Pupilele roşii străluceau furios, ca şi cum însuşi Iadul era închis acolo. Am regretat imediat că mă jucasem cu sentimentele sale.

Se opri în dreptul inimii. Zgârie pielea, lăsând cicatrici roşii sau însângerate în urmă. Se ridică de pe mine, ca şi cum nu făcuse nimic. Era un ciudat, un rezultat eşuat al societăţii, dar era al meu. Se îmbrăcă şi, înainte ca eu să pot înțelege ce se întâmplase, el ieşise deja pe uşă. Mă lăsă în camera mea cu parfumul său, cu umbra vocii sale şi cu amintirea.

M-am ridicat, leneş. Nu l-am putut lăsa să ajungă prea departe, nu după o ceartă. Acum era ca un tigru rănit. Trebuia să fiu precaut şi să îl atrag cu vorbe dulci. Mi-am adunat hainele aruncate prin dormitor şi am plecat după dragostea vieţii mele.

- Xavier! Opreşte-te, caro mio!

- Ce vrei? Nu ai spus că sunt doar un om slab care nu îşi poate purta de grijă? Du-te înapoi la târfele tale! Ele pot intra în „lumea ta”.

Sarcasmul său mă durea. Mă lovise în punctul meu slab. Răzbunare. Îmi plătise cu aceeaşi monedă.

- Nu înţelegi, i-am zis calm.

Distanţa dintre noi dispăruse. L-am împins în cel mai apropiat perete şi l-am prins în cursă cu trupul meu. I-am atins chipul blând, cu un zâmbet ce trebuia să aibă efect calmant. Lipindu-mi corpul de el, l-am făcut să tresară şi să uite de orice argument pe care îl avusese. Mă privi pierdut. Rânjetul se lărgi, şi pentru un moment mult prea scurt ca să conteze, deveni sadic. Mi-am introdus degetele în părul său argintiu. Nu îmi păsa că era bolnav. Ce cuvânt urât! Nu mă interesa că avea o problemă. Greşit din nou, hidos termen! Pentru mine era perfect şi unic, dar el nu vedea asta. Acolo unde trebuia să fie optimist, nu era. I-am mângâiat ceafa, relaxându-l și auzindu-i oftatul de plăcere. Atunci l-am tras de păr şi puteam jura că rămăsesem cu câteva fire în mână. Un ţipăt micuţ de durere îi scapă printre buze şi am simțit cum mă lovi mila. Aş fi vrut să îi dau drumul şi să îmi cer iertare.

- Simţi durerea? Mă excită. Pentru noi, nu contează dacă ţipătul e de plăcere sau de durere. I-am dat drumul la păr, eliberându-l. Totul se împarte în Iad: iubitul sau prada. Dacă cineva egal cu tine în putere o cere, trebuie să o dai. am spus, vorbind din experienţă.

Căzu în genunchi, la picioarele mele şi inima mi se rupse în piept. Mi-a strâns pantalonii ca un servitor. L-am privit cu părere de rău. Nu voisem să fac asta. Dintre toate pedepsele pentru egoismul său, nu dorisem să o aplic pe aceasta. Probabil se gândea cu groază că avea să păţească la fel. Dacă ar fi ştiut că aş fi dat tot ce aveam mai scump pentru el...

- Dacă Iadul este aşa, de ce nu pleci?

Am zâmbit. Era dulce. Se gândea la mine, la noi şi foarte puţin la el. Exceptând rarele perioade de narcisism, pe buzele sale nu era niciodată „eu” sau „Xavier”. Mereu exista cineva mai important decât el. Am îngenunchiat şi i-am aranjat podoaba capilară. M-am oferit să îl duc în braţe înapoi în dormitorul nostru şi a acceptat fără alte comentarii. Și-a așezat capul pe pieptul meu, mulţumindu-mi somnoros.

Relaţia aceea era precum ciocolata cu mentă. Cea care la început a părut cea mai proastă combinaţie, a devenit treptat o simfonie a gusturilor ce a trecut prin războaie civile şi mondiale.

“Adevăratele poveşti de dragoste nu au final.”

- Richard Bach