„Uitarea este un cancer de care se tem şi morţii.”
- Vasila Ghica
Am I suppose to be HAPPY?
Stau şi mă gândesc la trecut. Totul apare în alb şi negru, necolorat şi inexpresiv. Nu pot să aud cuvintele sau râsetele celor din amintirile mele incomplete. Filmul vieţii mele este neterminat. Atâţia ani au trecut fără să lase vreun semn, vreo urmă. Încep să uit. Sunt singură în acest război cu mine.
Do you feel LOVE?
În adolescenţă am iubit pe cineva. Nu îmi pot aminti numele sau faţa sa. Ştiu doar că a fost acolo şi că a umplut golul pe care îl simt acum în mine. Nu este soţul meu şi nu ştiu cum să scap de el. Îmi bântuie gândurile şi visele. Mă face să îmi privesc trupul gol în oglindă în căutarea unui defect. Am realizat astfel că nici o haină nu mă poate îmbrăca acum. Vreau să ies în stradă dezbrăcată, ca să mă lovesc de nebunul meu. De disperare, am început să le spun tuturor apropiaţilor aceleaşi cuvinte, din nou şi din nou:
- Te iubesc. Te iubesc! Te iubesc…
Do you feel SADNESS?
Cineva a murit. Cred că este o parte din mine, un alter-ego care nu a mai rezistat. Aş vrea să ţin doliu pentru el, dar nu pot. Pe chipul meu au apărut riduri şi frumuseţea de altădată a dispărut. Iertarea nu îmi este de ajuns. Dragostea soţului meu nu mă mulţumeşte şi nici măcar gândul că voi fi mamă nu mă mai face să zâmbesc. Îmi este dor de zilele de demult, de ceea ce am pierdut. Vreau să mă întorc în liceu, când locuiam într-o garsonieră şi aveam vecini nebuni. Faptul că sunt cunoscută nu mă bucură. Nimic nu mai are sens şi sunt plictisită. Am început să uit cine sunt sau ce scop am. Vârsta de treizeci de ani este chinuitoare şi fără niciun trofeu. Am rămas aceeaşi fetiţă care fuge după nişte vise nerealiste. Am succes, dar sufletul e la fel de mucegăit.
Do you HATE?
Nu am pe cine învinovăţi pentru toată decadenţa mea personală. Eu sunt singura vinovată. Am pierdut luptele şi războiul. Am pierdut totul. Nu mi-au rămas nici măcar amintirile. Am ţinut cu dinţii de o iluzie şi acum sunt nevoită să plătesc cu sufletul şi cu mintea mea. Sunt în declin, dar nu mă mai pot întoarce. În cei şaizeci şi ceva de ani am făcut destule. Am murit în fiecare zi câte puţin, aşteptându-te pe tine. Ţi-aș fi spus să nu îţi fie teamă, că te-am iubit în tot acest timp. Nu am putut. Nu am avut ocazia.
Just forget everything. That's the only way to deal with it.
- Îmi pare rău să vă dau această veste, doamnă, dar aveţi Alzheimer.
Chiar dacă rezultatul este catastrofal, nu pot decât să îi zâmbesc şi să îi mulțumesc. Nu ştiu de ce o fac. Nu am habar nici dacă am venit aici cu maşina sau cu autobuzul. Abia dacă îmi mai amintesc unde locuiesc sau ce am făcut cu telefonul, ca să îmi sun soţul. Nu ştiu dacă mai am soţ. Sunt singură în acest război.
CITEȘTI
Don't Wake Me Up
Romantizm"O colectie de povesti dulci si amare de dragoste, un portret nuantat al societatii." Nu stiu cati dintre voi ati vazut "Paris, je t'aime", asa ca o sa explic conceptul filmului. Acolo, fiecare cuplu avea cinci minute sa-si prezinte povestea, fie ca...
