Ospiciul

Capitolul 1

Perspectiva lui Aaron

După ce închid apelul primit de la un străin, fur niște bani de la Caleb, cât să îmi ajungă de taxi. Ajung la adresa aflată prin apelul telefonic, iar cineva îmi astupă gura și în câteva secunde totul devine negru.

– Câcat, nu din nou! A trecut atâta timp și n-am scăpat de aceste vise... Câcat din nou, dacă mai vorbesc mult singur ăștia sigur or să mă mai țină vreo 2 ani în ospiciul ăsta.

Mă dezmeticesc după coșmarul de dinainte și mă rezem cu spatele de peretele moale și încep să-mi amintesc trecutul ca în fiecare zi. Am fost un copil destul de fericit când eram mic, doar că părinții mei erau mereu plecați cu munca, crezând că dacă vom fi o familie bogată eu îi voi iubi pentru că îmi oferă totul, dar ei nu știau că eram mai fericit când veneau acasă pentru o zi-două decât atunci când primeam ceva.

*Bzzz*

Un bâzâit îmi întrerupe gândurile, ah acel bâzâit; în cameră intră o doamnă la vreo 40 de ani ce mă privește cu o frică de nedescris.

– Aaron, ești liber să pleci. În 10 minute domnul Cedric îți va înmâna lucrurile cu care ai venit aici acum 3 ani. Așteaptă-l pe hol.

Asta mi-a zis asistenta în timp ce mi-a dat jos cămașă de forță.

Îl aștept în hol pe domnul Cedric, nu că aș avea nevoie de acele lucruri, dar am nevoie doar de acea poza, poza ei. Deși o am tipărită în minte, prefer să o am în mână și să mă uit îndelung la chipul ei angelic. Ah iartă-mă, te rog. Îmi este foarte dor de tine Jess.

Tot gândindu-mă la ea, lângă mine apare domnul Cedric și-l observ abea după ce mă bate ușor pe umăr să-mi atragă atenția. Mă întorc către el și-mi ațintesc privirea asupra cutiei ce o ține în mâini.

– Buna Aaron, astăzi ți-ai ispășit pedeapsa și mă bucur că îți pot da drumul. Aici ai toate lucrurile cu care ai intrat în acest institut. Te rog să ai mare grijă de tine, și îți recomand să continui și în afara acestui institut terapiile cu un psiholog pentru a nu face din nou ceva nesăbuit. Nu vreau să ne mai vedem, cel puțin aici.

– Vă mulțumesc că m-ați ajutat mereu domnule, sunteți un om de milioane! Vreau să-l întreb dacă poza ei este acolo, dar un nod îmi stă în gât și nu mă lasă să întreb. Abea dupa ce observă că îmi mut ochii ba la el ba la cutie începe să zică:

– Stai liniștit Aaron, se află și poza acolo.

– Vă mulțumesc...

– Acum pleacă, unchiul tău te așteaptă la ieșire cu mare nerăbdare.

– La revedere domnule.

Nu mai apucă să mă salute înapoi că eu am șters-o de acolo către ieșire. Chiar nu mai suportam o secundă în acel ospiciu. Eu nu eram nebun, niciodată n-am fost. Eram doar traumatizat. Și încă sunt.

Când ajung la ieșire simt mâinile unchiului meu cum mă strâng, iar eu îi răspund îmbrățișării.

- Aaron, băiete, mi-a fost atât de dor de tine.

Se uită în ochii mei și pot observa o lacrimă ce i se prelinge pe obraz.

– Și mie îmi pare bine să te revăd unchiule. Îl mai îmbrățișez odată și-l îndemn să mergem acasă pentru că în mine se zbate o foame de lup. El dă din cap aprobator.

Ieșim din incinta institutului și ne îndreptăm către o parcare cu plată. Când ajung în fața mașinii mă opresc și simt cum bubui de nervi.