Scrisori către un Înger

Prolog

    Matt intră în camera rece de spital şi se aşează în tăcere lângă patul ei. O lacrimă fierbinte îi alunecă de pe obraz, ce căzu pe mâna ei de care nu voia să se mai desprindă. Ea tresări, ceea ce îi dădu un gram de speranță, dar nu reacționă la strigătele sale disperate. Ar da orice să se afle eu în locul ei, să îi aline suferința. Amintirile i se derulează în minte asemenea unui film: petrecerea, accidentul. Chiar de ziua ei.

     -Iubito, eşti gata?

     -Da! strigă ea de la etaj. Dar unde mă duci? întrebă încântată.

     -E o surpriză! Ți-am mai spus!

      Rose îşi făcu apariția într-o rochie ce i se potrivea perfect, topindu-i inima lui Matt ca de fiecare dată. Îi deschise elegant portiera maşinii, iar ea intră fără să ezite. Se aşeză pe scaunul şoferului, pornind spre locația petrecerii care se afla la aproximativ o oră de mers cu maşina. Drumul prinse un farmec euforic cu ea alături, încântată de mica lor călătorie.

     La intrare lumina era stinsă, doar lumânările de la tort vegheau peste întunericul ce sporea atmosfera misterioasă. Când realiză că i s-a organizat o petrecere pentru ziua ei a exclamat fericită şi l-a strâns în brațe pentru ultima dată.

     Adora să o vădă fericită, să-i vadă zâmbetul ce îi lumina zilele, o adora pe ea.

    -Plecăm? a întrebat când oamenii au început să se împuțineze, simțindu-se epuizată.

    -Eu mai stau puțin, dar te poate duce Jack, îi spuse şi indică către prietenul lor care era gata de plecare.

     O sărută tandru pe frunte, apoi ea părăsi localul, lăsând o dâră de parfum în urmă.

      După jumătate de oră primi un apel de pe telefonul lui Rose, dar nu îi recunoscu vocea atât de familiară.

     -Da?

    -Sunteți rudă cu Rose Maddison?

    -Sunt prietenul ei.

    -Îmi pare rău să vă anunț, a avut accident şi e în stare gravă la spital.

    Un val de greață îl cuprinse şi se simțea de parcă cerul îi căzuse în cap.

    Nici nu conştientiză când a ajuns la spital, teama de a o pierde îl paraliză. Dar mai presus de aceste gânduri negative, era ea. Trebuia să ştie ce s-a întâmplat cu Rose. Încă spera să fie o greşeală, sau o farsă nereuşită.

    Şi aşa a ajuns aici, plângând lângă patul ei, privindu-i chipul angelic şi trupul fragil, acum conectat la prea multe aparate.

    -De ce nu eu?! întreabă sfâşiat de durere.

    Un sunet strident răsună în salon, apoi răspândindu-se pe coridorul îngust. Câteva asistente intrară în grabă în încăpere, iar una îi explică sec:

    -Trebuie să intre în operație urgent.

    Pe fața ei nu se putea citi linişte, ci dimpotrivă, îngrijorare. Dar nu, nici nu îndrăzneşte să se gândească măcar că s-ar putea întâmpla ceva cu Rose.

    Trecuseră două ore, dar nu primi nicio veste despre Rose. Salonul ei era gol, iar doctorii ezitau să îi răspundă. Însă ochii i se împăienjeniseră de lacrimi când îi văzu trupul fragil pe o targă, într-un sac de morgă.

     -Nu... Nu... murmură aproape imperceptibil.

     Reacția lui a atras priviri curioase, dar nici că-i pasă. Universul lui s-a prăbuşit odată cu ea.

     Doctorii şi asistentele i-au spus să plece, că nu face nimic dacă îşi petrece noaptea în spital, că ea s-a dus.

     -Nu! Nu a murit! Refuz să cred asta!

     Într-un final, acceptă să ia acele calmante, şi totul din jurul lui prinse din nou viață. O văzu pe ea cum vine, îl prinde de mână şi îl îndeamnă să-şi amintescă de diminețile cu miros de cafea, zâmbetul care îi lumina ziua, fiind primul lucru pe care îl vedea atunci când deschidea ochii. Dimineți care nu se vor repeta, nimic ce l-ar putea bucura nu se va mai repeta.

    Îi înmânează o cutie plină cu calmante pentru acele momente când nu va mai putea suporta durerea, dar oare există vreo clipa în care să o suporte?

     Intră în casa acum pustie, şi parcă îi vede din nou imaginea, plimbându-se printre rafturile pline cu cărți prăfuite, de unde alege una şi începe să citească lângă şemineu, acolo unde îşi petrece majoritatea timpului. Se duce spre ea să o îmbrățişeze, dar când o atinge... dispare.