Prințesa Pierdută

5 ani la Mănăstire

Am plecat de acasă într-o călesc alba. Doica era singura persoană care a venit cu mine era așa de ingrijorata. Eu priveam pe geam vedeam cu soarele era și el supărat. Nu și-a făcut apariția în acea zi, în lumea aceia noua pana și soarele este pe cale de dispariție . Am ajuns la mănăstire. Era așa de mare era ca un castel alb și cu un acoperis negru, în fata noastră stătea un călugăr îmbrăcat în maro, avea pe el o rochiță ponosită.
-Bine ați venit, ducesa Elizabeth!
Eram așa de imuna auzeam ce spune cu toate astea nu ii răspundeam, nu vroiam sa vorbesc cu nimeni. Pe când eu nu vorbeam cu el , Doica mea însă vroia sa lămurească situatia:
-Bună ziua! Scuzați-o pe mica mea ducesă, este foarte "supărată".
-O inteleg, sper sa va placa aici?
Am plecat pe urmele acelui călugăr țin minte și acum, eram pe un coridor negru, era făcut din piatra pura, totul aici este așa de inghetat? Mă întrebăm în timp ce mergea mult mai departe. Mă ducea departe undeva în fundul coridorului. Aici unde se afla camera mea era și mai întunecat și îmi părea și mai frig ca în oricare loc din manastire.
-Masa este la 17:15, veniți în sala cea mare!
Am intrat în noua mea casa, nu puteam sa îmi stăpânesc lacrimile, am început sa plang, Doica mea era lângă mine, cei drept nu m-a întrebat de ce plâng cred ca și-a dat seama. Am plâns lângă ea 2 ore și nu am putut sa mă opresc. Când am reușit sa mă opresc Doica mi-a arătat câteva rochițe, am ales o rochiță neagra și am plecat altui de ea pe coridor, am ajuns înainte de sala de masa într-o alta sala în care era o cruce mare și pe pereți camerei erau niște picturi cu Dumnezeu în diferite posturi. M-am ajezar în genunchi lângă cruce și am început sa îl rog pe Dumnezeu sa îmi arate calea către basme. Nu s-a întâmplat nimic. Doica m-a ridicat de acolo și m-a dus la sala de mese, unde desigur în acea seara nu am mâncat.  Au urmat multe seri ca aceasta, îmi petreceam ziua altui de Doica mea care croșetat sau îmi făcea noi rochițe, iar seara îmi lăsăm 3 ore pentru mine și Dumnezeu, vorbeam cu el în gând, nu mi-a răspuns niciodată iar eu ni i-am mai cerut niciodată nimic vorbeam cu el despre părinți mei, ma rugam lui sa îi ajute, și sa îi ocroteasca. 3 ani din viață mea s-au scurs fără sa mai am dreptul sa văd lumina zilei. Soarele era parcă un dușman, nu ne-am văzut atâta timp îi duceam adevărat dorul dar niciodată nu am spus-o. Au fost 3 ani în care părinți mei nu m-au vizitat, m-au abandonat acolo la aceasta manastire, eram doar eu cu Doica, după 3 ani am început sa schițesc din nou cuvinte, am început sa vorbesc cu Doica, am simțit ca mor dacă nu comunicam cu un om. Doica a început sa vadă o schimbare în bine, uneori se speria când aveam episoade foarte ciudate. Mă trezeam din somn și plângeam nu scoteam nici un sunet doar lacrimile ,ele erau dovada faptului ca eu nu dorm, plângeam atât de tare în mine de parcă încercăm să sparg cele mai mare zid, de o grosime imensa și dădeam în el cu mâinile goale. 
Așa mă simțeam eu în serile acelea și din păcate nu puteam sa le opresc, am trăit aceste seri nu 3 ani le trăiesc și acum, uneori. Uneori așa vorbind cu Dumnezeu îl întrebăm cum au putut uita părinți mei sa mă uite. Nu primeam nici un răspuns dar așa îmi aduceam aminte de ce am văzut și am auzit la castel. Atunci la 10 ani am găsit acea poveste ca pe o drama care m-a făcut sa ajung cu picioarele pe pamant, dar mai târziu pe la 13 ani am început sa pun amintirile cap la cap. Eram uimită de ce se întâmplă în castel. Și mă gândeam la "moștenitor" mă gândeam mereu despre ce vorbeau, însă nu am avut curajul sa îl întreb niciodată. Probabil regele se simțea vinovat de izolarea mea căci îmi scria o data pe luna, erau scrisori în care îmi povestea ce citea și îmi recomanda cărți, eu nu mai citeam acum deloc nici cărți nici nimic alceva, scrisorile îmi erau citite de Doica. Tot ea i-a scris și răspunsuri regelui desigur în numele ei, îi povestea despre crizele mele de nebunie, căci așa le-a denumit ea, de prostia pe care o făceam renunțând la citit, și multe altele. Eu ascultam ce îmi citea Doica dar niciodată nu m-a interesat cu adevărat. Într-o scrisoare regel îmi scria despre cât era de supărat ca eu am renunțat la citit, și cât de multa fericire i-aş aduce dacă a citi unul dintre jurnalele lui Henric, tatăl lui. Din păcate stăteam fata în fata cu cartea aceia dar nu o putea, deschide și Doica vedea cum mă uit la ea și mă indemna sa citesc. La un moment dat probabil sătulă de privirile pe care I le aduc cărți a luat-o chiar ea și a început sa îmi citească. Nu am oprit-o îmi plăcea ca în fiecare seara îmi citea câte ceva înainte sa adorm. Ce mă deranja cel mai mult era faptul ca Doica  îi scria de fiecare data regelui, despre așa zisele mele aventuri. Nu îi purtam pica regelui nu aveam de gând sa îi spun nimic nimănui chiar odată l-am asigurat de ăsta printr-o scrisoare destul de ciudata care ar fi trebuit sa îi dea de inteles. Doica ca de obicei îi scrie despre câte am mai făcut eu, iar la final am spus sa scrie jos că : "o căutare fără rezultat nu înseamnă moarte ci doar dor, un dor nemuritor" i-am explicat Doicăi ca este vorba de un citat vechi dintr-o carte pe care am citit-o odată împreună cu regel și ca aici este vorba despre o iubire neconsumate din cauza unei alte femei. În fine cei drept e ca Doica m-a crezut. După aceasta scrisoare am primit o vizita la mănăstire care îmi era adresata doar mie. M-au luat și m-au dus într-o camera nemobilată, acolo lângă fereastra era un om înalt care nu m-au privit doar mi-a spus ca regele, mi-a transmis un mesaj.
-Ce mesaj!
-Regele a spus ca a încercat sa va scoată de aici și singur cale de ascapa mai repede este de a va mărită cu un duce pe care l-a găsit chiar el,
-Transmiteți regelui ca nu vreau sa mă mărit, și pe lângă asta nu i-am cerut ajutorul!
Mesagerul acela a plecat și nu s-a mai intors. Scrisorile de la rege au incetat. Și am rămas din nou izolata, singura cu Doica pentru încă 2 ani care au trecut foarte repede.
Intre timp la curte se spune ca regele și-a desemnat drept mostenitor regal pe copilul dispărut, iar din multitudinea de copi a adoptat un băiat pe care îl desemnează  mostenitor  ajutor, sau ceva de genul, el are datoria de a conduce regatul după moartea regelui pana când copilul pierdut se ca regăsi și va ajunge conducătorul de drept al acestui regat.