Prințesa Pierdută

O a II a excapada

Privirea lui mă fixa din nou încă furios.
-V-am invitat la cina nu la un tur al castelului!
Vocea lui era din nou clara și ăsta era unul din motivele pentru care mă calca pe nervi.
-Majestate sa are dreptate ne-a ți invitat la cina nu la o cearta fără sfâșit!
Atât am spus ca în următoarea secunda am părăsit camera la fel de nervoasa ca de fiecare data. Mergeam pe coridor sperând ca nimeni nu mi-a observat lipsa.
-Eliza!
Tresar când îi aud vocea lui Edi. Mă întorc spre el, am rămas uimită când el îmi zâmbea.
-Elizabeth Haide!
Am rămas pentru câteva minute stana de piatra, ce vrea Edi sa facă?
-Unde mergem?
Atât an putut sa scap printre buzele mele care încă erau înghețate.
-La cina Eliza, nu pentru asta ai venit la castel?
Am zâmbit Edi tocmai era ironic. Mi-a dat brațul și am mers spre sala unde era deja pusă masa.
-Duce, ducesa va rog sa mă scuzați însă Eliza și-a dorit foarte mult sa vadă împrejurimile!
Tata a dat din cap în mod afirmativ și eu îl priveam insistent pe Edi care tocmai a mințit. Eram așa de surprinsă de comportamentul lui. La masa Edi a stat chiar în dreapta mea, în stânga mea a stat Laura care mă privea oarecum satisfăcută. Regele și-a făcut mai târziu apariția cerându-si scuze, cică ar fi avut niște afaceri de rezolvat. Cina a fost una foarte tăcută însă se vedea clar cum circulau privirile precum săgețile otrăvitoare.
    După cina am mers toți în alta camera unde era o biblioteca și un pian. Mama vorbea cu Laura, tata era prins într-o conversație de afaceri cu regele, iar eu mă plimbam prin încăpere.
-În societatea noastră orice domniță care se respecta știe sa cânte la pian.
Edi era în spatele meu și încerca oarecum sa facă o conversație.
-Din păcate, nu foarte multe domnișoare din societatea noastră se și pricep.
L-am privit cu subînțeles, deși el mi-a arătat din nou zâmbetul ăla superb.
-Tu din ce categorie faci parte?
I-am zâmbit și nu am așteptat alta invitație și m-am pus pe scaunul pianului.
-Tu trebuie sa îmi spui?
După ce i-am spus asta și mi-a zâmbit din nou am început sa cant. Era ceva simplu un vals cântat la pian, era piesa mea preferata. Am atras atenția tuturor asupra mea căci cred ca nimeni nu se aștepta la asta. După ce am terminat cântecul i-am privit daruindu-le un zâmbet.
-Eliza nu știam ca ai învățat sa cânți la pian!
Vocea mamei a răsunat în liniștea asurzitoare. Puteam citi pe chipul tuturor uimirea.
-Îmi place sa îmi depășesc limitele!
Când am spus asta regele m-a privit și am putut remarca un oftat puternic pe care eu l-am înțeles imediat.
-Te-ai convins din ce categorie fac parte?
Edi mi-a zâmbit cu subînțeles, iar pentru a zecea oară în seara ăsta privirile noastre s-au întâlnit.
-Ce alceva Îți mai place sa faci?
M-am ridicat de pe scaun pentru a mă îndrepta către fereastra, din păcate pentru Edi nu eram singura care a auzit întrebarea.
-Eliza este plina de surprize, dacă ai petrece 2 ani în compania ei probabil ca nu te-ai plictisi nici măcar o secunda.
Regele a intervenit în discuția noastră. Mi-am dat imediat seama ce vrea sa spuna.
-Majestate sa cataloghează acest lucru ca find unul bun sau rau?
Mi-am întors privirea de la fereastra pentru a primi răspunsul. Regele mă privea insistent, iar eu eram oarecum mulțumită de întrebarea mea.
-Eliza, ceea ce faci tu nu se poate cataloga doar de o parte a balanței, nu e bine sau rău, pur și simplu acțiunile tale sunt diferite ele oscilează foarte mult.
Mi-am îndreptat privirea către fereastra, era o noapte liniștită, poate prea liniștită. Dintr-o data mi-am amintit de întrebarea lui Edi.
-Îmi place sa trag cu arcul, sa călăresc, când eram mai mica obișnuiam sa citesc știam toate basmele însă am renunțat de mult la basme, la visuri, viața nu e ca în cărți nu are final fericit.
Edi s-a apropiat mai mult de mine, și îl puteam simți oarecum fericit.
-Ai dreptate viața nu are întotdeauna final fericit, din cauza ăsta ai ales sa trăiești atât de intens totul fără sa te gândești la consecințe?
Nu i-am răspuns verbal însă am dat afirmativ din cap. Simțeam o neliniște în tot ce se întâmplă, în glasul lui puteam simți o înțelegere aparte.
-Duce Maier ce spui de o partida de vânătoare?
Tata era extrem de bucuros, iubea vânătoarea dacă era ceva ce îi plăcea mai mult decât politica era vânătoare.
-Mi-ar face o imensa plăcere. Edi tu ce părere ai despre vânătoare?
Edi s-a întors către cei doi, nu m-am putut abține așa ca mi-am întors și eu. Mi-ar plăcea sa particip la o vânătoare.
-Mi-ar plăcea!
Edi și-a spus punctul de vedere, regele îl privea mulțumit în timp ce tata îl privea blând.
-As putea veni și eu?
Vocea mea era într-un fel rugătoare. Tata și regele de cum mi-au auzit întrebarea au început sa rada, mama era oarecum uimită cred ca ea era singura care și-a dat seama ca eu vorbeam serios.
-O fata la vânătoare? Eliza ai cu adevărat simțul umorului!
Vocea regelui străbătea oceanul de râsete din încăpere.
Îl priveam foarte nervoasa, cum a putut sa spună așa ceva cât timp știe foarte bine ca îmi place sa trag cu arcul și dacă stau sa mă gândesc mă pricep mai bine decât el.
-Majestate sa nu știe cât de bine trag eu cu arcul, sau cât de bine călăresc de face asemenea afirmați?
Toți cei din camera s-au oprit din ras și mă priveau oarecum uimit de întrebarea mea. Pe față regelui se putea citi o oarecare nervozitate și o ușoară furie.
-Majestate scuzați comportamentul ficei mele, ea încă nu a înțeles cum stau rolurile în societatea noastră.
Tata tocmai a încercat o replica ce m-a făcut clar sa fierb de nervi. Nu am mai stat pe gânduri și am fugit pe ușa nu înainte de ai arunca o privire plina de venin regelui. Alergam ca o nebună prin castel, știam exact unde vreau sa merg, la grajduri. Am fost uimită sa văd ca nimeni nu m-a oprit sau niciunul nu a venit după mine. Am ajuns la grajduri aprinzând lumina pentru a căuta calul negru. Era în același loc ca data trecuta. L-am scos afară și m-am uitat după o piatra ceva pentru a mă urca, îmi doream sa plec de acolo.
Imediat cum am găsit piatra am sărit în spatele calului și am zburat alături de el spre poarta castelului. Din păcate chiar când am ajuns acolo era închisă, însă niciunul dintre paznici nu era acolo. Din întuneric a ieșit o silueta oarecum cunoscuta.
-Eram așa de sigur ca ăsta o sa faci!
Am încercat sa țin calul în frâu, era așa de greu căci și calul îmi simțea neliniștea.
-Lasă-mă sa plec!
Edi s-a apropiat de cal și a încercat sa îl liniștească.
-Eliza trebuie sa ne întoarcem!
De cum l-am auzit am tras mai puternic de căpăstru ocolindu-l și pentru o secunda am dat sa fug însă în minte mi-a încolțit o alta idee.
-Edi, când a fost ultima oară în care te-ai bucurat de așa o noapte?
Chiar și prin întuneric îl vedeam pe Edi uimit sau mai bine spus îl simțeam.
-Eliza...
Știam ca vrea sa mă convingă sa mă întorc însă nu îl las sa își aducă argumente.
-Edi, hai! Doar nu îți e frică?
Zâmbeam malefic, pana acum Edi nu s-a dat înlături de la nimic, vrea sa para curajos cei drept un adevărat cavaler. I-am întins mana pentru a urca pe cal, dar nu mi-a acceptat ajutorul. A sărit pe spatele calului, a pus mana pe haturi și a pornit nu înainte de a îmi arunca o privire.
Era o seara absolut superba iar faptul ca eram cu el o făcea întrandevar speciala. Amândoi eram învăluiți într-o adiere ușoară de vânt ce mă făcea sa mă simt mult mai libera. Mi-am întors capul către Edi care era așa de concentrat la drum. Zâmbeam însă nu puteam sa știu de ce, însă de ceva eram absolut sigura o sa avem parte de o noua teorie, dar nu îmi pasa nu acum. Îl analizam pe Edi în cel mai mic detaliu, din păcate întunericul nu mă lasă să îl admir în tota splendoarea lui.
-Nu te mai holba, o adevărată ducesa nu face așa ceva?
Bine ca era întuneric căci deși râdeam pentru a nu îi arata cât de rușine îmi era căci sunt mai mult ca sigura ca eram roșie ca un rac.
-Tu tot nu ai înțeles? Eu nu sunt o ducesa specifica, sa spune, ca eu sunt mai speciala!
Acum cel care râdea era Edi, sunt convinsa ca știe asta însă îi plăcea sa mă tachineze
-Edi, unde mergem?
L-am întrebat deoarece încă îl vedeam așa de concentrat la drum.
Mi-a zâmbit și pentru prima oară și-a luat ochii de la drum și m-a privit pe mine. Am simțit un fior așa de intens, tot corpul meu l-a simțit. Ochii noștri erau prinși în cel mai frumos dans, cred ca ăsta ținea mai mult ca niciodată de magie.
-Vreau sa îți arat ceva!
Nu știu cum a reușit sa vorbească căci eu sa fiu sincera nu cred ca as fi putut scoate nici un sunet. Am dat afirmativ din cap și mi-am îndreptat privirea către drum.