Summertime Madness {1D F.F.}

16.

Zilele trec foarte repede. Incep sa ma inteleg bine cu Hayley si sa devenim prietene. Aflu ca si ei ii place sa citeasca la fel de mult ca mine, dar si ca are un talent de a compune poezii. Reusesc sa termin o carte de la tata in cateva zile si i-o imprumut si lui Hayley, deoarece sunt sigura ca o va adora. Tata ma mai viziteaza de cateva ori, la fel si mama si Emily. Dar Louis nu-mi da niciun semn.

                                                                       ***

-Pa, Hayley! Iti doresc insanatosire grabnica! Nu uita sa ma suni cand te externeaza, ca sa ne mai putem vedea, ii spun eu zambind si luandu-mi plasa cu carti si trandafirii (acum ofiliti) de pe noptiera.

-Asa voi face, imi raspunde Hayley facandu-mi cu mana.

Azi e ziua cea mare, ziua in care in sfarsit plec acasa. Vibrez de fericire si abia astept sa imi reiau programul normal de zi cu zi. Jennifer ma conduce pe scari in jos, pana la usa de la iesire.

-Cu bine, Maddy! Sper ca nu va mai fi nevoie sa te revad in astfel de situatii, glumi ea, referindu-se la accidentul care m-a adus in spital.

-Si eu sper, ii raspund razand. Multumesc pentru toate! Cu bine!

-Pentru nimic! Asta face orice asistenta! imi spuse Jennifer, indepartandu-se zambindu-mi.

Raman cateva secunde privind la manerul usii de la iesire. Ma intreb cum voi reusi sa o deschid, asa, cu mana dreapta in ghips si cu mana stanga ocupata de plasa si trandafiri. Jennifer se intoarce razand inainte ca sa apuc sa fac o incercare de a o deschide.

-Pentru un moment m-am lasat cuprinsa de emotii si am uitat ca esti cu mana incarcata, zise ea, impingand usa.

-Multumesc, zambesc eu, intelegandu-i situatia. Nu e nicio problema!... si apoi am iesit.

Afara ma asteptau emotionati mama si tata. Pentru prima data dupa mult timp ii vad din nou impreuna, tinandu-se de brat si zambind larg. Le-am zambit si eu si am alergat spre bratele lor deschise pentru o imbratisare.

-De ce ai mai luat buchetul ofilit cu tine? ma intreba tata in stransoarea imbratisarii. Puteai sa-l arunci la primul cos pe care il vedeai in spital...

-Vreau sa pastrez cativa trandafiri si inca nu m-am decis care, i-am spus uitandu-ma in ochii lui.

Tata isi da ochii peste cap distrat. Apoi ma uit la mama si vad ca are lacrimi in ochi. Tata observa si el. Chicoteste, aruncandu-si bratul pe dupa umerii ei.

-Haide, Christina, nu mai fii asa emotionata! o imbarbata tata.

Ne-am indreptat spre masina si pentru un moment am avut senzatia ca suntem din nou o familie intreaga si fericita, ce nu a cunoscut vreodata situatia divortului si a mutarii in diferite tari in fiecare luna.

Tata imi deschide portiera din spate grijuliu, iar apoi se aseaza pe scaunul de langa sofer. Mama intra si ea, uimita ca nu conduce el masina.

-Sper ca nu te superi daca conduci tu, dar eu nu stiu asa de bine strazile de aici din Londra, ii spune tata pentru a explica alegerea lui.

Mama murmura ca nu e nimic, iar apoi porneste masina. Pe drum spre casa, imi aduc aminte ca o deranjau momentele cand tata se credea atotstiutor si acesta era si unul din motivele de cearta dintre ei. Analizand bine alegerea tatei de acum, ajung la rezultatul ca probabil ii parea rau de acele momente si acum incerca sa indrepte lucrurile.

Am ajuns acasa destul de repede. Cand am iesit din masina, m-am indreptat nerabdatoare spre casa. Am deschis usa si am fost uimita sa ii vad pe unchiul James, matusa Amanda, verisoarele Anne si Rose, pe Emily, chiar si pe Joe strigand „Bine-ai venit!" si intampinandu-ma calduros. Mama si tata au intrat si ei si s-au alaturat celorlalti. Ma bucur ca ii revad si ca mi-au facut o astfel de surpriza. M-am simtit speciala.

Dupa ce am salutat pe toata lumea, am mancat prajitura si am mai petrecut ceva timp impreuna, am urcat in camera mea pentru a-mi lasa cartile si buchetul de trandafiri si pentru a-mi prinde parul (ce incepea sa ma oboseasca) intr-o coada. Am fost intrerupta de un ciocanit in usa.

-Cine e? intreb eu, nestiind la cine sa ma astept.

De dupa usa isi facu aparitia, sfios, Joe. Fara sa vreau, am ridicat din sprancene surprinsa.

-Sunt eu..., spuse Joe, vazand nedumerirea mea. Pot sa intru?

Dau din cap aprobator, urmarindu-l cu privirea pana ce se aseza pe fotoliul din camera. Purta o pereche de blugi negri, asortati cu tricoul care se vedea pe sub camasa descheiata in carouri rosii si negre. Parul inchis la culoare era zburlit ca intotdeauna, ceea ce ii dadea un aer atragator. Ma cert in minte imediat ce imi dau seama ca ma las sedusa de look-ul sau.

Isi rezema coatele de genunchi, uitandu-se drept in pamant.

-Cu ce ocazie pe aici? il intreb eu, incercand sa-l readuc pe Pamant.

Privirea sa se intalni cu a mea, iar dupa cateva secunde isi drese vocea:

-In primul rand, vreau sa iti urez bine-ai venit si insanatosire grabnica, zise acesta, uitandu-se spre mana mea dreapta.

-... multumesc, ii spun eu ingandurata.

-In al doilea rand, as vrea sa imi cer scuze pentru faptul ca m-am comportat atat de urat cu tine...

In momentul de fata imi dau seama ca am pierdut multe noutati stand in spital si incerc sa fac legatura dintre Joe, cel care l-am cunoscut cand m-am mutat aici, si Joe, cel care isi cere acum scuze pentru „comportamentul sau atat de urat". Incep sa cred ca isi bate joc de mine, dar nefiind sigura, raman tacuta si imi analizez cu privirea papucii de casa pe care ii purtam.

-Stiu ca am fost un nesimtit si ca poate iti este greu sa ma ierti, dar chiar imi pare rau, continua Joe, vazand ca nu ii raspund.

Imi ridic privirea si vad in ochii sai sinceritatea, asa ca ii spun:

-Da, ai fost; si nu ma asteptam sa iti ceri vreodata iertare... dupa o pauza, continui: Scuzele acceptate.

Joe zambi larg, atentia mea fiind atrasa de piercing-ul sau de pe buza inferioara.

-Ce te-a facut sa iti ceri scuze? il intreb pe un ton serios, incercand sa raman distanta cu el si sa ii demonstrez ca daca l-am iertat nu inseamna ca totul e roz intre noi.

-M-am schimbat cat timp ai stat tu in spital. Am decis sa fiu mai responsabil si sa nu mai beau si sa fumez asa de mult. Si am mai decis sa fiu mai amabil si mai abordabil.

M-am abtinut sa nu ma ciupesc sa verific daca nu cumva visam.

-Aha... (asta a fost tot ce am putut spune).

Joe incepu sa se uite la obiectele mele din camera, absent. Eu ma intorc cu fata spre oglinda pentru a-mi prinde parul. Este atat de enervant momentul cand poti folosi doar o singura mana pentru a-ti prinde parul si aceea e si mana stanga, cu care nu te descurci deloc. Enervata, am scos un oftat apasat. Joe se uita la mine si se ridica de pe fotoliu. Se indrepta tacut si cu pasi lenti spre mine.

-Lasa-ma sa te ajut, imi spune el cand ajunse in spatele meu.

Eu ma conformez, intorcandu-ma cu fata spre oglinda. Varfurile degetelor sale reci imi ating accidental spatele atunci cand imi aduna parul, dandu-mi mici fiori. Imi prinde parul strans, la baza capului. Dupa ce a terminat, ramane nemiscat in spatele meu si ii simt respiratia in ceafa. Imi ridic privirea in oglinda si observ ca ma privea. Mimica sa nu exprima nimic. Nici macar „cu placere". Incerc sa ma prefac ca nu am observat asta si ii spun:

-Ce-ar fi sa ne intoarcem la ceilalti? Pun pariu ca se intreaba unde am disparut....

Joe a fost de acord cu mine si am coborat in camera de zi.

_____________________________________

Va multumesc pentru lecturare, sper ca v-a placut :D

Voi posta next-ul cand voi avea destule voturi si comentarii.

Pwppppp :*