Iubire Inocent-Interzisa

Partea I

Nu știu când s-a întâmplat sau cum. Știam doar ca trebuie sa fiu acolo și el de asemenea mă aștepta. Era interzis, iar asta ne-ar fi distrus pacea din viețile noastre, nici eu și nici el nu s-a opus, amândoi continuam...

O familie normala, un tata muncitor, încăpățânat și cu mintea la rece, o mama capricioasă, cu gura mare care pune suflet în orice face și doua fiice: eu, cea mai mare care trebuia mereu sa o pup în fund pe sor-mea, aia mai mică, cu gura mare, enervanta și care critica și țipă toată ziua când nu ii convine ceva. Îmi uram familia într-un fel, iar pe cealaltă parte mulțumeam ca totuși aveam iubire din partea părinților, certuri și uneori niște critici la care îmi puneam mereu întrebarea dacă eu nu cumva am fost făcută accidental caci se pare ca nu sunt tocmai copilul ideal pe care și l-ar fi dorit ei. Oricum asta e doar familia mea, iar pe lângă faptul ca suntem deja patru, mama și tata vor sa mai aibă un copil, însă vor sa îl adopte. Si aici începe povestea.

Într-o zi primim o scrisoare acasă, mama și tata nu voiau un copil de la stat deoarece mereu copii trimiși în custodie de la stat erau copii cu probleme. Părinții mei au făcut o cerere pentru familiile din Asia care au prea multi copii și nu ii pot lăsa orfani la nu-știu-care colţ de strada, sunt obligați sa își tina copii acasă pana când o familie precum a mea cauta sa adopte un copil sănătos de la ei. Asta s-a întâmplat și în cazul nostru. O familie oarecare din Coreea au cinci copii, iar pe unul dintre ei nu îl vor, însă pentru a obține custodia, unul dintre părinții mei trebuie sa meargă la familia respectiva și sa se discute custodia băiatului nedorit. Toate bune și frumoase, sau asa păreau de la distanta. Biletul e avion și restul drumului dus-întors a fost plătit de către bărbatul ce voia sa își dea fiul spre adopție.

Am ajuns într-un sătuc, mama a condus tot drumul de la Seul pana aici. Sora mea și cu tata au rămas în România, au lăsat treburile pe seama mamei, însă mama nu cunoștea o boaba de engleza ( nici tata de asemenea ) asa ca mama m-a luat și pe mine sa o mai ajut. Am bătut la ușă, însă nimeni nu a răspuns.

-Mama, hai sa ne întoarcem, nu cred ca sunt acasă.

Insa mama m-a refuzat spunându-mi ca nu a bătut atâta drum pana aici doar ca nimeni sa nu răspundă. Casa corespundea adresei, deci ne aflam la locul potrivit. Deodată se auzi o bufnitura, eu și mama intrarăm neinvitate și alertate înauntru cu gândul sa nu fi pățit cineva ceva. Când colo, o femeie la vreo 42 scăpase un vas de metal, iar apa toată se revărsă pe podea.

-Hello. Excuse us, but we heard a sound and we were thinking that you may be in danger.

-It's nothing, nothing. Please come in, I was back in the garden and I didn't hear you.

-Ce a răspuns ? ma întrebă mama.

-Ca nu ne-a auzit, ca era în spatele casei și...

-Oo, sunteți românce ? întrebă femeia.

-Da, eu și cu fiica mea am venit la cererea contractului de adopție, iar adresa indicata...

-A-ți nimerit bine.

-Dar d-voastră cum de știți româna ?

-Soțul meu e un important om de afaceri, e mereu plecat, iar majoritatea angajaților lui sunt romani, deci de voie de nevoie am învățat și eu romana.

Acea femeie avea o voce puțin răgușită, dar având în vedere vârsta ei, părea mult mai tânără și stilata, chipul ei supt de vreme încă mai inspira respect. Era ca un fotomodel trecut de anii frumuseții, dar totuși încă mai avea farmec, nu cel de odinioară, dar îl avea. Am luat cheile și am lăsat-o pe mama în casa sa discute cu femeia. Tot ce auzisem era ca pe băiat îl chema Kay și ca era cu frații și sora lui în spate, se jucau.