Ceaiul cu secrete

5. Când trecutul începe să invadeze prezentul

Antonio era în bucătărie și gătea. Eu mă holbam la ceea ce făcea el și încercam să învăț cât mai multe de la maestrul bucătar cu care-mi petreceam ziua. 

-Mai puțin și e gata! Trebuie să merg să cumpăr ingredientul secret și scoatem oala de pe aragaz.

Ingredientul secret era cacao. O adăuga orcărei compoziții de desert, indiferent dacă se potrivea sau nu,  dar mai tot timpul dădea un gust unic preparatelor sale. La un moment dat, oala a clocotit provocând o flacără uriașă. Am înțepenit ca și cum aș fi văzut cel mai odios lucru. Nu mai puteam face altceva decât să privesc cum se unduie din cauza oxigenului din bucătărie și cum se stinge brusc. Mă simțeam incompetentă de a mai face vreo mișcare, ca și cum aș fi paralizat.

Flash back

Tușeam continuu. Totul în jur era în nuanțe de roșu și portocaliu. Casa era în flăcări cu toată familia mea în ea. Focul din jurul meu nu mă lăsa să mă duc nici la tatăl meu și nici la mama. Îngrijorarea creștea cu atât mai mult cu cât nu eram pe deplin conștientă de ceea ce se întâmpla.

-Mama! am urlat când am văzut că femeia își pierde echilibrul.

-Brittany, fugi! i-am auzit vocea tatei.

-Bine ați venit dragii mei prieteni! Vedeți voi... Răzbunarea e dulce!

-Tu! mârâi tata la vocea din întuneric.

-Chiar eu! Acum Patrik, să vedem ce faci fără comorile tale!

Știam cui zicea tata că sunt comorile sale, de aceea am început să plâng mai tare ca până acum. Tata striga la mama să se ridice, dar mama zicea mereu: „Nu-i lăsa!"

-Tata! am țipat când m-am simțit trasă în întuneric și legată de picioare, mâini și la ochi.

-Brittany! Promit că te voi găsi!

Deși nu vedeam nimic, știam că în interior mai erau persoane. Degeaba m-am zbătut, pentru că deja eram dusă departe de casa în flăcări, de familie, de toată viața mea.

End of flash back

Corpul meu s-a trezit din paralizia care l-a cuprins. Abia atunci mi-am dat seama că plângeam în hohote lipită strâns de cineva. Spatele îmi era mângâiat, la fel și părul și o voce caldă îmi șoptea că totul va fi bine. Am ridicat privirea și am întâlnit-o pe cea a lui Marco ce-mi zâmbea.

-Ți-ai revenit! De cinci minute stai blocată în fața aragazului... Ai început să tremuri și să plângi, dar nu ai răspuns când te-am strigat...

-Am avut o amintire de când eram mică. Cred că am fost răpită, apoi tata acum cinci ani a privit accidentul ca pe o oportunitate să mă recupereze.