Tentatii (Atractie fizica-Volumul 2)

Capitolul 17

Stăteam în fața lui și așteptam să înceapă să râdă, să zică ca glumește și să îmi deschidă ușa, dar el nu. Stătea ca un scut și cu o privire de fier.

-Poți să îmi explici și mie ce faci, agent Greymann? Pentru că eu chiar nu înțeleg nimic. Ai luat-o razna complet? aproape țip la el.

Vreau ca măcar să-l mai văd o dată înainte să fie dus iar în închisoare.Însă trebuie să scap de obstacolul încrezut. Libertatea suna prea bine pentru JP in momentele astea si e destul de greu de dobandit daca nu are de gand sa ofere pe tava dovezi destul de importante despre colaboratorii lui. Daca el chiar tine la mine si la libertatea lui, nu se va mai gandi la altceva decat la a face ceea ce trebuie si ce e corect.

-Îmi pare rau, agent Diaz, spune, dar se oprește un pic în timp ce se așează pe canapea, iar eu mă întorc repede să deschid ușa. Normal că a închis-o. Mă enervez și sar asupra lui cu gura mare.

-Degeaba îți pare rău dacă nu faci ceva în privința asta. Dă drumul nenorocitei de uși acum!

-Înțelege că ce fac este pentru binele tău. O sa suferi dacă te duci acum acolo, arata destul de compatimator acum, dar pe mine nu ma induioseaza absolut deloc cu vorbele acestea ale lui care se presupune ca ar fi din suflet pentru grija lui fata de mine.

-Eu decid ce este sau nu este bine pentru mine, iar tu îmi faci rău în momentul ăsta.

-Chiar nu vezi că simt ceva pentru tine? Nu ți-aș face rău niciodată.

Mă enerva din ce în ce mai tare, dar cel mai ciudat era faptul că își exprimă sentimentele față de mine, care probabil nici nu există. Nu am încredere în el și nici nu o să am. Tot ce vreau e să ies naibii de aici, sa alerg cât pot de repede până la spital și să sar în brațele lui JP unde mă simt cel mai bine. Peste tot in jurul meu se simte mirosul lui Drake, un miros necunoscut, patrunzator, pentru ca pana la urma ma aflu la el acasa, dar nu e mirosul dupa care eu tanjesc.

-Dă drumul la ușă, Drake. Știu ce vreau, iar să stau acum aici nu e pe lista mea, vocea mea devine din ce în ce mai înceată și blândă, probabil din disperarea mea de a pleca de aici.

-Asta e ceea ce vrei?

-Da, asta e ceea ce vreau.

Se ridică încet după ce oftează profund și mă privește câteva secunde. Scoate cheia din buzunar și îmi deschide. Nu fac altceva decât să ies val-vârtej, fără să mai zic ceva sau să-l mai privesc. O să vorbim noi pe urmă despre asta.

Alerg pe holurile spitalului, am impresia că petrec o eternitate până când ajung la etajul nouă, iar când ușile se deschid aproape lovesc o asistentă în graba mea. Nu apuc să îmi mai cer scuze și intru rapid în salonul lui JP. Mă opresc și privesc peste tot. Nu mai e nimeni aici, patul e gol și până și mirosul lui a părăsit această încăpere. Ies din salon, mai pășesc și privesc pe holuri, dar e în zadar. E clar că nu mai e aici. Am ajuns prea târziu. Lovesc peretele cu pumnul, dar tot ce primesc ca rezultat este o durere pe care nu o bag în seamă și alunec cu spatele de perete până ce pic si simt podeaua rece. JP trebuie să fie foarte dezamăgit și știu că toată vina e a mea. E vina mea că m-am dus la Drake, e vina mea că nu am știut să controlez toată situația asta și e vina mea că nu m-am interesat când trebuia să-l transfere. Merit tot ce mi se întâmpla. Este rezultatul faptelor mele.

-Leo? îmi ridic privirea și îl zăresc pe Carlos cu o expresie confuză pe chipul lui. Este ajutat de o carja ca sa stea in picioare, ipostaza in care nu voiam sa-l vad vreodata. Într-o clipă mă ridic și îi sar în brațe fără să mai zic ceva. Aveam nevoie de asta. Îmi era dor de îmbrățișarea lui. Ai aflat de JP, nu?