Rainbow in black and white

Capitolul 6

3 decembrie 2011
           Era ora patru după-amiaza, lui Theodore îi plăcea să facă plimbări pe înserate, mai ales în perioada asta. Analiza oamenii, păreau atât de plictisiți de rutina lor, se potriveau atât de bine în fundalul de toamnă târzie, deşi era începutul lui decembrie. Atenția i-a căzut pe o singură fată, îmbrăcată într-un palton negru, cu părul şaten ce cădea drept până la talie, pierdută prin marea de oameni cu chipuri triste. Păşea atât de agale de parcă nici nu ar fi atins pământul, era ca o stafie ce voia să treacă neobservată, care parcă îşi regreta existența. A grăbit ritmul până a ajuns destul de aproape de ea încât să îl audă. 

         ―  Kath?

         S-a întors şi i-a zâmbit slab, dar nu a putut să nu remarce că a plâns. Chiar dacă o cunoaşte de mai puțin de două luni, a învățat cum să recunoscă fiecare sentiment al ei, deşi pe cele împărtăşite lui nu puteam nici decum să le dibuiască.

       ― Ce s-a întâmplat? a întrebat, dar privirea ei i-a destăinuit că orice cuvânt spus i-ar provoca ploi sub genele lungi. Haide mai bine să ne plimbăm, departe de toată lumea.

        Ea l-a aprobat printr-o mişcare uşoară a capului, a condus-o până la maşină şi i-a deschis elegant portiera. I-a mulțumit din priviri, iar el a condus abătut spre locul ei preferat, unde briza mării îi purta părul după voie, iar aerul sărat îi inunda simțurile, desfătându-le. A parcat lângă plajă, astfel încât să se poată plimba pe țărmul pustiu, păşind agale prin nisipul acum rece şi neospitalier. Katherine s-a aşezat pe faleză, atingând apa ca de gheață cu tocurile cizmelor negre, iar Theodore s-a aşezat lângă ea în tăcere. Au privit preț de câteva minute valurile care loveau puternic țărmul şi care mai apoi de refugiau în larg.

        ― Marea e cam agitată astăzi, a rupt el lunga perioadă de tăcere.

        ― La fel ca şi sufletul meu, a şoptit Katherine, iar el i-a putut auzi pentru prima dată glasul în ziua aceea. Azi l-am vizitat pe Allan la cimitir. Pe mormânt sunt straturi de trandafiri roşii, de unde rup câte unul la fiecare vizită, după cum mi-a spus să fac înainte să moară. Sunt florile mele preferate, iar el ştia asta. Îmi dădea unul de ziua mea în fiecare an, dar după ceva timp m-a cam uitat. Chiar şi aşa, despărțirea a fost dureroasă şi nu o să îl uit vreodată, deşi în ultimele luni de viață nu prea l-am mai putut numi cel mai bun prieten.

          După ce a terminat ultima propoziție, Katherine a scos din buzunarul paltonului floarea unui trandafir sângeriu şi i-a smuls una dintre petalele catifelate. A aruncat-o între nemiloasele valuri, iar aşa, pe rând, în spuma mării se întrezăreau pete roşiatice, retrase apoi în larg. Au urmărit cum erau purtate de apă până când au fost înghițite întru-totul de curenți, iar apoi a dat drumul tulpinii, privindu-şi mâinile rănite de spini.

       ― Sunt ca un trandafir, a şoptit ea într-un târziu. Oricât de mult aş încerca să mă apropii de cineva, sfârşesc prin a-i sfâşia inima cu spinii mei meniți să îmi apere sufletul de cei care vor doar să îi rupă petalele. I-am folosit atât de mult încât acum, când în sfârşit cineva se oferă să-mi îngrijească floarea, nu îi mai pot retrage.

         ― Iar eu sunt grădinarul care nu se va da în lături de la nimic pentru a-şi apăra singura floare din grădină, i-a răspuns hotărât.

3 decembrie 2016
         Katherine urmăreşte cum ceaşca de cafea din fața ei răspândeşte aburi fierbinți, apoi îşi îndreptă din nou atenția spre Elenne, care a chemat-o să îi povestească despre noul ei plan compromițător.

         ― Sunt foarte entuziasmată în legătură cu noul proiect! spune ea, gesticulând fericită. Muncitorii au spus că în zilele următoare vom putea începe să folosim clădirea. Ne-am scutit de mult efort prin cumpărarea vechiului teatru, în plus, locul acela îmi trezeşte atâtea amintiri... Acolo am avut prima întâlnire cu Rob, mi-a părut atât de rău că a fost lăsat în paragină... . Am transformat încăperea principală, unde era scena, în studio, iar... Teddy, tu ce părere ai? îi distrage Elenne atenția lui Theodore a cărui gând zbura departe.

        ― Mă bucur enorm că agenția în care lucrezi îşi deschide propriul imobil într-un loc în care zace atâta istorie a actoriei! răspunde Kath visătoare în locul lui, pentru a-l scoate din încurcătură.

         ― Problema e că cel târziu până la Crăciun va trebui să punem în mişcare deja un proiect, continuă ignorând absența spirituală a lui Theodore, iar noi nu avem nici măcar un scenariu care ar putea sta la baza viitorului film. Şi când te gândeşti că fac parte dintr-o familie de artişti! Prost moment în care să rămâi în pană de inspirație, Stephanie, spune şi dă din cap dezaprobator.

         Din unghiul în care se află, Katherine îi poate desluşi fără probleme trăsăturile frumoase ale lui Elenne, care ar părea veşnic tânără. Chipul cu trăsături fin conturate încadrează perfect ochii verzi, semiascunşi de genele lungi şi dese, sprâncenele uşor arcuite, nasul mic şi gura cu buzele de un roz pal, iar când zâmbeşte afişează două rânduri de perle imaculate. Categoric, Rob e un bărbat de-a dreptul norocos.

          ― Dar să nu uităm că şi Katherine e scriitoare, intervine Lucas din senin, sprijinindu-şi mâinile de spătarul scaunului pe care stă ea.

           Tresare la auzul numelui său, domnul Theorson are idei sclipitoare, dar nu şi când acestea o implică pe ea, îşi spune. Totuşi, ar fi un bun punct de plecare pentru cariera sa, însă ideea eşecului o îngrozeşte.

          ― De ce nu m-am gândit la asta? întreabă Elenne retoric, plină de speranță. Oh, Kath, crezi că ne-ai putea scoate din această încurcătură? Ne putem baza pe tine?

           Privirile celor trei persoane o copleşesc, nu se simte în stare să poarte povara sorții unei întregi agenții pe umerii săi, dar nu i-ar putea dezamăgi pe cei care au primit-o cu brațele deschise în familia lor.

         ― Voi vedea ce voi putea face, răspunde nesigură. Sper să fie ceva pe placul tău şi al coechipierilor tăi printre schițele mele.

          Elenne o îmbrățieşează recunoscătoare, iar ea îşi aminteşte de fragmentul din jurnal pe care l-a citit în acea dimineață:

      "Speranța pe care cei dragi şi-au încredințat-o în tine este mai solemnă decât o promisiune, întrucât dezamăgirea celor pe care îi iubeşti este cel mai dureros lucru.

3 decembrie 2011"