Rainbow in black and white

Capitolul 9

11 decembrie 2010
     Zăpada scârțâia sub tălpile ghetelor lui Katherine, care străbătu în grabă curtea şcolii spre uşa de la intrare. O deschise ezitând, apoi privi mulțimea de adolescenți ce roiau pe holurile clădirii, discutând şi râzând. Căuta un chip cunoscut, dar nimeni nu părea să fie acolo să o salveze. Inspiră adânc, apoi pătrunse rapid pe coridorul aglomerat, croindu-şi drum spre sala de clasă în care avea să facă acea oră. În sfârşit, îşi spuse când zări uşa pe a cărei plăcuțe scria laborator de biologie, locul unde urma să aibă loc cursul ei. Chiar atunci când se repezi spre intrare, se lovi de cineva, apoi privi în sus, din cauza diferenței semnificative de înălțime, pentru a-i vedea fața celui ce i-a blocat drumul.

      ― Scuză-mă, îi spuse rapid, învăluită de un frison inexplicabil, nedorind să stea prea mult de vorbă cu persoana aceea.

        Într-adevăr, cu siguranță nici lui nu îi făcu plăcere acel incident, nicidecum să poarte o conversație cu fata care se lovi de el neintenționat.

       ― E în ordine, îi răspunse Theodore indiferent, ridicând din umeri, apoi Kath intră răsuflând uşurată în sala de clasă.

      Se aşeză în bancă alături de Eleanor, căzând epuizată pe scaun.

     ― Eşti roşie în obraji, îi spuse ea, analizând-o.

     Katherine simți cum un nou val de căldură o copleşi, apoi minți repede:

     ― Din cauza frigului, desigur.

     Eleanor nu poposi spre a-i suspecta răspunsul, iar Kath se simți uşurată. Nu voia ca nimeni să ştie că acel băiat o intimida îngrozitor, doar cu o singură privire. Cu atât mai mult fiindcă niciodată nu va îndrăzni să converseze cu el, şi nici el cu ea, doar că nu din cauza timidității, pentru că serios vorbind, pe Theodore Theorson nu îl putea intimida nimeni şi nimic.

     Viața de liceu a lui Katherine nu era ca cea a celorlalți adolescenți din şcoala ei. Nu se plimba pe coridoare mândră, îmbrăcată în haine de firmă, dimpotrivă, făcea pe cât posibil să evite oamenii. Nu participa la petreceri, nu avea zeci de prieteni, îi era parcă teamă să iasă din sala de clasă. Şi mai ales când acel Theodore cu prietenii lui erau prin preajmă, îşi dorea să intre în pământ. Nu era susținută de nimeni, nu avea încredere în nimeni. Se simțea confuză, pierdută, dar nimeni nu era acolo să o asculte. Îi era dor de Allan, stătea ore în şir lângă mormântul lui, plângând în tăcere, regretând totul, chiar şi că s-a născut. Ce căuta orfana aceea fără viitor pe lumea aceasta?

     
*

   Theodore se plimba pe holurile şcolii împreună cu prietenii lui, râzând şi discutând. Îi plăcea viața de liceu, profita din plin de fiecare clipă petrecută la vârsta aceea. Se afla în fața laboratorului de biologie, înainte de prima oră, amuzându-se pe seama colegului său care se schimonosea pentru a atrage atenția asupra lui. Deodată simți cum cineva se lovi de el, şi privi în jos la fata care fuse luată prin surprindere de faptul că se opri brusc.

      ― Scuză-mă, îi spuse încurcată, fără să îşi dea seama dacă ea e cea care ar trebui să îşi ceară iertare. 

     Theodore o analiză preț de câteva secunde, dar nu o recunoscu pe fată. Cu mai bine de un cap mai scundă decât el, părul lung şi şaten acoperindu-i umerii, iar ochii căprui fulgerându-i pe ai săi. Totuşi, nu dură mult contactul vizual, întrucât ea se grăbi să plece, iar el îi răspunse cât timp îl mai putea auzi:

     ― E în ordine.

     Fata se pierduse imediat prin mulțime, iar Theodore o urmări cu privirea, rămas doar într-o dâră de parfum. De ce fata aceea pare să îl disprețuiască atât de tare, încât nici nu îl priveşte în ochi? Imediat unul dintre prietenii lui îl salvă din abisul gândurilor sale, întrerupându-i meditația:

     ― Eşti bine? Pari distras.

     ― Cum nu se poate mai bine, răspunse zâmbind amar.

*

     E atât de absurd! Din străini, oamenii pot deveni totul, iar din totul, pot deveni din nou nişte străini. Abia după ce pierzi definitiv o persoană şi treci peste regrete, te amăgeşti cu mulțumirea că în această viață v-ați întâlnit pe drum. Dar nu vei uita pe cineva pe care l-ai iubit. Niciodată. Poate nici măcar dincolo de moarte. Resimți fiorii de fiecare dată când vocea lui îți mângâia timpanele, când parfumul lui îți inundă simțurile, iar ochii lui îți fulgeră mintea. În ciuda faptului că sufletul lui e împletit cu cel al altei persoane tânjeşti după iubirea lui, chiar dacă atunci când ai avut ocazia ți-ai renegat sentimentele. L-ai chema să îți şteargă lacrimile de pe obraz, să ferească norii de pe cerul tău albastru şi să readucă zâmbetul pe chipul tău. I-ai aminti că ți-a promis fericirea pentru totdeauna. Însă totdeauna nu e pentru oricine, e totdeauna pentru tine?

      Dar e prea târziu. Aşa-i, Kath?