Rainbow in black and white

Capitolul 13

24 decembrie 2011
       În oraş se instaură o forfotă grozavă, pe străzi se desfăşura un du-te-vino continuu, iar mijloacele de transport erau pline până la refuz. Traficul imposibil o făcu pe Katherine să apeleze la metrou ca să ajungă în parcul central pentru a se întâlni cu Theodore, care i-a promis o surpriză pe măsura sărbătorilor. Până atunci trebui să suporte aglomerația şi să încerce să îşi păstreze spațiul de sub picioare, insuficient chiar şi pentru a se mişca. Când metroul se opri în stație, Katherine sări pe peron, inspirând adânc aerul rece de decembrie, mulțumind că nu s-a sufocat. Îşi scutură paltonul, îşi potrivi pălăria şi porni la drum, călcând apăsat cu tocul cizmelor pe scările stației subtereste. Ajunsă la suprafață, se lăsă orbită preț de câteva secunde de razele îndrăznețe ale soarelui, ivit de după norii pufoşi, care se pregăteau să cearnă fulgi delicați de nea.

     Îl căută pe Theodore cu privirea, şi îl găsi în fața unei cafenele împodobite cu beculețe ce radiau o lumină de un auriu pal, înzestrate ici-colo cu crenguțe verzi de brad. El îi permise să intre prima şi aşteptă să ajungă în cealaltă parte, văzând ramura de vâsc care atârna de partea superioară a uşii.

     -Vrei o cafea sau un ceai? o întrebă, aşezându-se la capătul cozii parcă nesfârşite.

     -Nu de asta am venit aici?

     Theodore scutură negativ din cap, prins printre gânduri. Katherine hotărî să ia o gură de aer şi să îl aştepte afară, căldura din aglomerație fiind infernală. Îndepărtă stratul gros de zăpadă de pe o bancă şi se aşeză, privind cum fulgii fragili de nea se topeau pe mâneca paltonului ei negru, împodobindu-l. Fuse dezamăgită să vadă că oamenii nu erau mai fericiți decât de obicei, din pricina Crăciunului. Aveau aceleaşi chipuri triste şi epuizate, poate din cauza spiritului haotic al sărbătorilor de iarnă.

     Într-un sfârşit, Theodore îşi făcu apariția, cu ceva ce părea a fi un colet în brațe. Katherine nu puse mai multe întrebări, ştia că oricum nu avea să afle nimic. Şi bine a făcut, căci în momentul în care autobuzul i-a lăsat în fața unui orfelinat, totul prinse sens. Clădirea în care se putea afla chiar şi atunci dacă bunicii ei nu o luau sub propria tutelă, trona în fața-i, vopsită în cenuşiu, precum cerul tomnatic.

*

      -Mulțumesc! îi şopti în timp ce priveau focul de artificii, chiar de lângă bradul din centrul oraşului.

      -Pentru ce?

     -Pentru surpriza de azi - ai ştiut că ceea ce mă face fericită e să aduc zâmbete pe chipuri nevinovate - , pentru fiecare zi petrecută cu tine de când ne-am cunoscut, pentru că mă asculți, pentru că eşti aici.

     -Şi eu îți mulțumesc.

     -Pentru ce? îl întrebă la rându-i.

     -Pentru că exişti, spuse şi o strânse la piept. Crăciun fericit, Kath!

     -Crăciun fericit, Theo!

24 decembrie 2016
     Lucrurile pot lua o întorsătură groaznică, iar din totul poți deveni nimic. Asta a învățat şi Katherine, pe care seara de ajun o găsi zăcând în pat, ascultând zgomotul provocat de focul de artificii pe care în alți ani îl privea fascinată.

     El e acolo, în locul nostru, gândi. Dar e cu ea.

     Se afundă şi mai adânc în plapumă, încercând să găsească cauza pentru care nu plânge. Are toate motivele să o facă, dar pur şi simplu nu reuşeşte. Durerea o macină pe dinăuntru, frisoanele-i bântuie corpul, însă se simte secătuită de lacrimi. "Era ca şi când el luase din ea acea parte care plângea", îşi aminteşte un citat din cartea sa preferată.

    Nu s-ar fi gândit că va veni şi momentul acesta. Momentul în care el să o abandoneze. Acum găseşte atât de ipocrite toate cuvintele sale dulci, toate promisiunile sale deşarte. Poate e mai bine pentru el, să se detaşeze de o persoană care îi inspira doar energie negativă şi să o uite. Dar ea? Cum rămâne cu ea?

    În urmă cu câteva ore era foarte indecisă dacă să meargă să îşi caute prietenii şi să încerce să se bucure de sărbători sau nu. Dar nu voia să dea ochii cu el, nu voia să îi distrugă Crăciunul. În urmă cu mai mulți ani lucrurile stăteau cu totul altfel, această seară era despre fericire. Această seară era despre ei.

    Dar acum fiecare zi este despre mine şi doar despre mine, gândeşte şi se ridică din pat, mai hotărâtă ca niciodată.

*

     Prietenii săi au ales să ia cina de Crăciun într-un restaurant bine-cunoscut din centrul oraşului. Katherine nu se împotrivi - cu toate că de obicei preferă ceva clasic -, să fie văzută într-un asemenea local nu poate fi altcumva decât benefic. Păşeşte împreună cu Eleanor şi Alexander pragul sălii arhipline, purtând o rochie neagră, ce se mulează perfect pe corpu-i suplu, ceea ce îi oferă ceva mai multă încredere în ea.

      Mai bine decât să stau singură în casă, plângându-mi de milă, gândeşte ea.

      Se aşază la masa unde s-au adunat toți prietenii şi colegii ei de facultate, discutând despre banalități.

      -Aceea nu este şefa ta? i se adresă cineva lui Katherine, făcându-i semn către locul unde îi poate zări pe Stephanie, Lucas, Elenne, Rob şi... Theodore.

      Ea se crispează când observă prezența inamică, dar îl prinde pe Alexander de braț şi se îndreaptă exact spre masa cu pricina. Când Theodore o observă, contactul vizual durează câteva secunde, apoi îşi mută privirea, precum un copil care a comis o năzbâtie şi nu vrea să recunoască.

      -Katherine, ce bucurie să te avem printre noi! exclamă Lucas când o zăreşte. Şi, cavalere, cu cine am onoarea?

      -Alexander, răspunde încurcat, apoi îi strânge bărbăteşte mâna, sub privirea ezitantă a lui Theodore.

     -Te-am sunat să te invităm la cină, dar presupun că telefonul era închis. Ce coincidență să te întâlnim aici! spune Elenne încântată. O să cerem încă două scaune.

     -Nu, mulțumim. Îmi pare bine că v-am văzut, dar nu prea cred că locul nostru este aici... zice, privindu-l pe Theodore care încă evită contactul vizual. În plus, suntem cu prietenii noştri, dar cu siguranță vom mai avea plăcerea să ne întâlnim în această seară.

    Cu acestea zise, salută politicos şi se retrag spre centrul sălii, unde petrecerea e în toi.

     -Par oameni de treabă, concluzionează Alex, mai mult țipând din cauza muzicii.

     -Chiar sunt, aprobă Katherine. Păcat că în curând nu îi voi mai vedea, continuă, de data aceasta mai încet, dar Alexander auzise.

      -Ce vrei să spui?

      -Am primit o bursă în Londra, încă nu mi-am programat plecarea, dar nu prea cred că mai poposesc mult. Nu îmi mai găsesc locul aici.

     -E din cauza lui, aşa-i?

     -Adevărul e că vreau să mă detaşez de el. După cum se spune, ochii care nu se văd, se uită. Mă îndoiesc că asta se va întâmpla, dar cred că mi-ar face bine să nu mă mai lovesc de el la tot pasul. E un oraş mic, simt că e peste tot, de parcă m-ar urmări. Simt că mă sufocă dorul de el, deşi, dacă mă străduiesc, l-aş putea zări la masa lui. Nu ştiu dacă înțelegi, dar doare să îl regăsesc în orice lucru.

     Alexander tace. Înțelege, înțelege perfect.