Rainbow in black and white

Capitolul 3

23 noiembrie 2011
      Era o zi de miercuri posomorâtă, norii anunțau furtună, iar cerul părea că se spintecă la fiecare două secunde. Katherine era în biblioteca oraşului, îi plăcea să meargă acolo şi să caute citate prin cărți, mai ales când vremea părea să nu permită prea multe activități. Ceaşca de ciocolată caldă de pe birou răspândea aburi fierbinți, iar în fereastră deja începeau să bată primii stropi de ploaie însoțiți de frunzele ruginii ce dansau haotic prin văzduh.

      ― Va fi o furtună pe cinste... spuse bibliotecara, iar ea se cutremură, amintindu-şi de moartea părinților ei care s-a petrecut din cauza unei astfel de catastrofe.

       "Nu, nu trebuie să mă gândesc la asta" şi-a spus, apoi îşi puse căştile în urechi, privind îngrozită cum ploaia se transforma încet încet în urgie. Fiind la ultimul etaj al clădirii, stropii însoțiți de gheață se auzeau lovind insistent acoperişul, iar în depărtare fulgerele păreau să atingă pământul.

       ― Unde o fi Theodore? s-a întrebat îngrijorată, bătând cu degetele în masă din pricina stresului.

        Un tunet zgudui clădirea, atât de puternic încât dărâmă un raft plin cu cărți, iar cu toții au împietrit de spaimă.

       ― Dumnezeule...

       În următoarele momente uşa de la intrare fu izbită cu forță, dar cine ar fi putut ieşi pe acea vreme din casă? Şi-ar fi semnat singur sentința la moarte! Toți au amuțit când în fața uşii a apărut Theodore, ud din cap până în picioare, căutând cu privirea pe cineva.

       ― Katherine! strigă el când privirile li se întâlniră. Ta-ta! Ce surpriză, nu-i aşa?

       Ar fi fost chiar amuzant dacă vremea nu l-ar fi putut răpune.

       ― Te-am căutat peste tot! Bunica ta mi-a spus prin telefon că nu eşti acasă.

       ― Doar nu voiai să stau afară pe furtuna asta.

       ― Nu mă mai miră nimic la tine. Totuşi, te-am mai căutat în destule locuri până să ajung aici.

       ― Vrei să spui că ai colindat prin tot oraşul în căutarea mea, pe vremea asta?

       ― Pentru tine aş merge până în celalalt capăt al lumii, chiar dacă ar fi să vină potopul, răspunse zâmbind triumfător.

        Un singur gând îi străbătu mintea: Cum poate un om să îți dea atâta putere, dar totuşi să fie unica ta slăbiciune?

       ― Ce carte e asta? a întrebat, luând o carte de pe birou, iar apoi se aşeză lângă ea.

       ― E o carte foarte specială. În urmă cu foarte mulți ani, când bunicii mei nu erau decât nişte adolescenți, îşi lăsau bilețele în cartea aceasta, iar de fiecare dată când veneau aici, găseau tot felul de mesaje frumoase la care răspundeau în acelaşi fel. Aşa s-au cunoscut. Şi de atunci nimic nu i-a mai despărțit. Mai puțin moartea... a şoptit ultima frază, aproape imperceptibil. Moarte. Moartea desparte persoanele care se iubesc cel mai mult. Moartea i-a despărțit pe bunicii mei, m-a despărțit de părinții mei, m-a despărțit de prietenul meu cel mai bun din copilărie. Destinul nu e corect.

      Simți un nod în gât ce o împiedică să-şi termine fraza.

       ― Ştii ce sunt lacrimile mele? l-a întrebat pe Theodore, ştergându-le cu mâneca bluzei. Lacrimile nu sunt nimic altceva decât gheață topită de pe sufletul meu. Şi ştii cum se topeşte acea gheață? Cu fiecare cuvânt pe care mi-l spui, cu fiecare îmbrățişare a ta, cu fiecare zâmbet al tău. Tu îmi dezgheți inima.

23 noiembrie 2016
      Pentru a nu ştiu câta oară, Katherine împrumută cartea bunicilor de la bibliotecă. De fiecare dată când o deschide simte că dragostea lor s-a imprimat în filele sale şi va rămâne acolo mereu. Azi i-a vizitat, i s-a făcut dor de ei. De amândoi. Dimineață, în timp ce îşi bea cafeaua în localul său preferat, a văzut peste drum o bătrână care vindea flori şi şi-a amintit de ei. A luat două buchete şi s-a dus prima dată la bunica sa, în casa în care a stat de la 12 ani, de la moartea părinților ei, până la 19, când şi-a început studiile universitare şi s-a mutat singură. Ea a fost foarte fericită să o vadă, a servit-o cu ceai şi au depănat amintiri până după-amiază. Îi place să credă că şi bunicul i-a fost fericit să îl viziteze, a stat cu orele în fața pietrei funerale şi i-a povestit despre tot ce o apasă, despre Theodore şi despre cum viața ei s-a schimbat de la apariția lui. De fiecare dată ajunge să plângă, e singurul loc în care îşi poate arăta vulnerabilitatea fără să se simt vinovată că a încărcat conştiința cuiva.

      S-a îmbrăcat în hanoracul lui Theodore care a rămas la ea acum câțiva ani, când ploaia s-a arătat a fi neiertătoare cu cei doi, iar el a ales să o protejeze pe ea de stropii reci. După atâta timp, încă îi poate simți parfumul imprimat în materialul moale, într-un mod familiar. Era aşa frustrant cum parfumurile bărbăteşti persistă mult mai mult decât orice parfum de-al ei. Îşi ia o ceaşcă de ceai şi cartea, apoi se aşează în fața şemineului, iar Russel i se alătură, păstrând liniştea deplină ca de fiecare dată când stăpâna sa citeşte. Russel e credinciosul ei câine, un labrador auriu, care a venit în cel mai potrivit moment din viață.

23 noiembrie 2010

     După-amiaza de noiembrie a găsit-o pe Katherine citind pe banca sa preferată, încercând să-şi distragă atenția de la tot ceea ce s-a întâmplat. Norii anunțau furtună, iar încet încet, oamenii se risipeau, fugind fiecare la adăpost, şi lăsau parcul pustiu. Dar ea nu avea de gând să plece, chiar dacă asta însemna că se va uda leoarcă şi îi va fi imposibil să citească. Cel mai bun lucru la ploaie e că nimeni nu poate observa dacă ai sau nu lacrimi în ochi.

     A simțit deodată cum un suflet cald se cuibăreşte în brațele ei, probabil în căutarea unui adăpost, sau a unui tovarăş în crudul drum al vieții. Ea privi preț de câteva clipe patrupedul care şi-a aşezat capul pe genunchii săi, uitându-se cu ochii mari şi trişti la ea.

     ― Nu merită să stai şi tu în ploaie doar pentru că eu vreau asta, i-a spus, apoi s-a ridicat, făcându-i semn să o urmeze.

A intrat în casă, căutând cu privirea un prosop cu care să îl usuce pe noul ei prieten necuvântător, când a auzit vocea bunicii venind din bucătărie:

      ― Te-ai întors deja de la înmormântare? Cum te simți?

      ― Nu am fost, a răspuns, fixându-şi privirea în gol.

      ― Ai lipsit de la înmormântarea celui mai bun prieten al tău?

      ― Nu mi-ar fi făcut bine să merg. Am plâns destul la priveghi, nu cred că mai am lacrimi şi pentru înmormântare. Dar Allan nu ar fi supărat pe mine, lui nu îi plăcea să sufăr... a şoptit, continuând să se uite în gol, spre îngrozirea bunicii.

       Allan. Bunul prieten al lui Katherine. I-a fost alături în cele mai grele momente din viață, a fost umărul pe care a plâns la înmormântarea părinților săi. Dar la înmormântarea lui pe a cui umăr să plângă?

       În ciuda faptului că a văzut câinele ce a însoțit-o, doamna Evans nu a mai spus nimic şi s-a întors la ceea ce făcea înainte de venirea sa. S-a obişnuit să o vadă aşa, îi mai putea vedea zâmbetul adevărat doar în pozele vechi. Ceea ce nu ştia ea era că noaptea suferința ei creşte, iar dincolo de uşa camerei sale se auzeau doar suspine.