Rainbow in black and white

Capitolul 14

   29 decembrie 2011
       Niciodată nu ne vom putea da seama de ce lucrurile se petrec aşa, de ce cu anumite persoane uităm de toate principiile pe care ni le-am impus. Pur şi simplu se întâmplă, uităm de noi şi ne pierdem în galaxiile din propria minte. Iar Katherine nu face o excepție.

       Vacanța de iarnă se dovedi a fi nu chiar atât de plictisitoare pe cum ar fi crezut, după ce aflară de excursia cu şcoala. Acea seară răcoroasă îi găsi pe Katherine şi Theodore aşezați turceşte pe covorul pufos din cabană, jucând cărți în fața şemineului, împreună cu ceilalți colegi. Prin încăperea călduroasă plutea un miros plăcut de scorțişoară şi portocale, sporind atmosfera de sărbătoare. Decorul era simplist, după cum putea fi un loc poziționat în vârful muntelui unde transportul era destul de inaccesibil. Prin fereastra mare din sticlă se întrezăreau copacii acoperiți de un strat gros de nea, cu razele pale ale lunii făcându-şi loc printre crengi.

       ―Asta e pentru tine, Kath, se pomeni Arthur între cei doi, întinzându-i o ceaşcă de ceai. Ştiu că e preferatul tău.

        Theodore nu suferea ca ceilalți să îi spună aşa. La urma urmei, doar el ar trebui să îşi permită să îi diminutiveze numele, cum şi ea era singura care i se adresa cu Theo. Nici măcar familia nu făcea o excepție. Ei erau un caz special, ei îi spuneau Teddy. Şi cine mai e şi acest Arthur încât să pretindă că o cunoaşte atât de bine? "Ştiu că e preferatul tău.". Nu mai spune! gândi el.

        Uşa scârțâi, semn că cineva părăseşte încăperea, iar Katherine se ridică, abandonând jocul de cărți, urmând cu paşi repezi persoana neidentificată. Deschise cu atenție uşa balconului, încercând să descifreze prin întuneric chipul necunoscutului. Acesta îşi aprinse o țigară, iar lumina provocată de brichetă o ajută pe Katherine să identifice persoana pe care a urmărit-o.

       ―Mi-ai promis, Alex...

       El se întoarse surprins, apoi expiră lent fumul argintiu, determinând-o pe Katherine să îl respingă, scuturându-şi mâna. Nu suporta acel miros.

       ―Ştiu că am promis, dar nu e chiar aşa uşor. E ca atunci când încerci să te dezîndrăgosteşti. Ai trecut vreodată prin asta?

       Katherine ezită.

        ―Presupun că da...

        ―Dacă stau mai bine să mă gândesc, să renunți la viciul fumatului e o nimica toată pe lângă a te dezîndrăgosti. E ca şi cum ai renunța la o parte din tine, fluturii deja transformați în molii îți bântuie trupul putred. Gândindu-mă la toată această durere sufletească, parcă mi-a trecut şi nevoia de nicotină, spuse zâmbindu-i, apoi stinse țigara, aruncând-o peste balustrada din lemn.

         Alexander observă umbra ce se mişca de cealaltă parte a uşii şi, conştientizând despre cine era vorba, îi zise lui Katherine pe picior de plecare:

         ―Ne vedem mai târziu!

          Ea se încruntă, încercând să înțeleagă de ce Alex se retrase atât de brusc. Îndepărtă zăpada şi se rezemă de balustrada rece şi umedă, inspirând aerul curat de munte.

          ―Deranjez? se strecură Theodore pe uşa balconului. Ai ratat finalul jocului; nu vreau să par narcisist, dar nu mă miră că am câştigat.
        
         ―Modest ca de obicei, replică Katherine, arcuindu-şi sprânceana.

         ―Bineînțeles, doar vorbim despre Theodore Theorson!

         ―Nici nu încape îndoială! pufni ea. Tu chiar şi la aproape 17 ani, eşti un copil tare răzgâiat.