Vampirium I: Iubește-mă așa cum sunt

Capitolul 27

C A P I T O L U L 27

"Cerul nu mai este senin"

  — Gabriel? Hei.

Vocea îmi este aproape șoptită și ma întreb ce se întâmplă cu mine. Inima și-a accelerat bătăile și îmi cam tremura degetele.

  — Linda? Doamne, ce mă bucur să îți aud vocea...

Pare într-adevăr ușurat din aceasta cauza, ceea ce ma duce din nou cu gândul la teoriile mele care mai de care mai lipsite de sens. Rămân surprinsa de faptul ca m-a numit Linda. Poate ca nu știe chiar atât de multe detalii, sau poate nu vrea sa le arate.

  — Ce faci, ești bine?

Este destul de mult zgomot pe fundal și intuiesc ca acum merge în alta direcție, deoarece se risipește treptat. După ce se aude sunetul produs de o ușă închisă, rămânem amândoi intr-o liniște deplină.

  — Aproximativ...

  — Am fost îngrijorat pentru tine. Nu ai mai dat niciun semn de viață atât de mult timp, ma temeam că... știi tu... ți s-a întâmplat ceva rău.

S-a gândit la mine...

  — Sunt bine. Însă... părinții mei nu sunt.

  — Oh, îmi pare rău să aud asta.

Imi mușc buza de jos pana când am senzația ca o sa îmi dea sângele. Strâng puternic din ochi și inspir adânc, înainte sa încep sa vorbesc iarăși.

  — Gabe, o sa trec direct la subiect. Am mare nevoie sa îmi spui de unde știai de plecarea mea și de faptul ca am o soră. Și... care este adevăratul motiv pentru care m-ai rugat sa nu plec atunci?

Liniște.

Prea mult timp liniște.

Nu ii mai aud nici măcar respirația și simt nevoia sa verific ecranul telefonului, ca să ma asigur ca nu a închis apelul.

  — Știu ca pare ciudat ca te sun abia acum și te întreb de un subiect asa de ciudat, dar sunt disperată. Ești singurul care mă mai poate ajuta acum, te rog, Gabriel... Nu ma abandona și tu...

Oftez și strâng cu putere telefonul în mână. Simt iarăși cum ma cuprinde încet, încet disperarea și tristețea. Toate gândurile despre încercari de înțelegere și planuri de salvare se risipesc, lăsând în urma întuneric.

  — Emma...

Mi se oprește respirația în gât.

  — Recunosc, îmi place mai mult numele Linda, dar bănuiesc că trebuie să respect alegerea pe care au făcut-o părinții tăi atunci când te-au botezat.

  — De ce nu ai spus nimic dacă știai ca te-am mințit în legătură cu numele meu?

  — Crede-mă, numele este ultimul lucru despre care trebuie sa te îngrijorezi.

  — Cine ești de fapt, Gabriel?

  — Asta încerc sa aflu și eu de mult prea mult timp: cine ești tu, Emma Julia Florence?

Înghit în sec și ma ridic de pe jos, ținând în continuare telefonul lipit de ureche.

  — Nu te speria acum, nu îți sunt dușman.

  — Nu sunt speriata.

Mint. Sunt îngrozită.

  — Ți s-a accelerat respirația. Ești foarte speriată. Emma, vreau sa știi ca poți avea încredere în mine. Încerc sa te protejez, nu să te trădez.