Vampirium I: Iubește-mă așa cum sunt

Capitolul 34

 C A P I T O L U L 34

"Drumul tău către
destinația finală
abia a început"

— Mergi odată spre mașină! N-am toată ziua la dispoziție.

Mormăie mai mult decât iritat, timp în care îmi dau ochii peste cap și măresc pașii. Nimic nu are sens, este prietenul lui Gabriel, cum poate sa lucreze pentru liderul vampirilor. Gabe știe măcar ca el este vampir?

  — Știe că ești aici?

Il întreb fără sa îl privesc, cât încă mai am ocazia. Mai avem câțiva pași pana la mașină, iar prietenul lui nu prea politicos sigur nu o sa îmi permită sa ii vorbesc. Trebuie sa aflu ce se întâmplă cu adevărat.

  — Cine?

  — Gabriel.

  — Are vreo relevanță?

  — Pentru mine da.

  — Atunci nu-mi pasa. Mergi.

Urc în mașină și aștept sa o facă și el, dar imediat Y se întoarce spre mine cu franghiile pregătite în mână.

  — Ce naiba faci cu alea?

Incruntatura adâncă de pe chipul lui X îmi amintește de Shawn. Parca ar fi frați, mereu iritați și nepăsători fata de oricine.

  — O leg, ce ți se pare?

  — Tu te uiți măcar la ea? N-are șanse să scape nici dacă ii permiți.

  — De când ești asa permisiv? Ai uitat ce am pățit din cauza ei? Sau dorești sa îți reîmprospătez eu memoria?

  — Nu-s permisiv. Nu e vina mea ca te temi atât de mult de o puștoaică de 15 ani.

Am 18, mi-am zis în gând.

Cu toate ca nu e prima persoana care îmi greșește vârsta, nu suport acest lucru și cu greu ma abțin sa nu ii spun și lui.

  — Dacă tu crezi că...

  — Mă plictisesc comentariile tale idioate și s-ar putea sa scap de tine mai repede decât as fi crezut. Dacă mai mai enervezi mult, tu o sa fii cel care va alerga după mașină, nu ea.

După ce vorbește X, mașina rămâne cufundată în liniște. Regret ca nu am reușit sa las vreun semn sau să vorbesc cu cineva, pentru ca la o asemenea ora este logic ca suntem singurii idioți care se afla pe drum. Asa cum credea și Gabriel, telefonul mi l-au luat, dar dispozitivul de urmărire din par este încă acolo.

Ma trezesc cu o sacoșă aruncata pe picioare și îl privesc confuză pe X. Nu este atent la mine, așa că o deschid și încerc sa îmi dau seama ce ar trebui sa fac cu mâncarea de dinăuntru. Așez într-un final sacoșa în dreapta mea, fără sa ma ating de nimic și ma uit cuminte la drum.

  — Ți-am dat-o ca să mănânci de acolo, nu ca să te uiți la ea.

Spune X ca fiind cel mai evident lucru de pe planeta și ma abțin sa nu îmi dau iarăși ochii peste cap.

  — Nu-mi este foame.

  — Nu-mi pasă. Ți-am spus sa mănânci și o sa faci asta. O sa creadă ca din cauza noastră arăți ca un schelete umblator.

Știu ca am slăbit puțin în ultimul timp, dar comentariul sau este de-a dreptul jignitor.

Și abia acum realizez ca pastilele mele au rămas acasă, asa ca în cazul unei alte posibile căderi sigur o sa fiu lăsată sa mor. După ce îmi mai arunca una din privirile sale de gheata prin oglinda retrovizoare, sunt nevoita mai mult de teama prietenului sau sa scot de acolo un sandviș și să încerc să îl mestec. Pe lângă faptul ca la ora asta stomacul meu pur și simplu nu accepta nimic, fiecare înghițitură se încăpățânează sa îmi rămână blocata în gat.