Vampirium I: Iubește-mă așa cum sunt

Capitolul 36

C A P I T O L U L 36

"Sa nu va scoateți
ochii pana mă întorc"

Vreau sa fiu puternica. Vreau sa fiu ca personajele din filme, care știu mereu ce să spună și cum sa reacționeze în orice situație. Vreau sa fiu genul de persoana care în exterior pare calma, dar care poate să liniștească o persoana printr-o singura privire de gheață. Mi-am dorit mereu aceste lucruri, inca de când eram acasă, în Brooklyn și îl analizam pe tata când pleca la vânătoare.

Era mereu sigur pe el, calm și nu se întorcea acasă decât cu unele vânătăi minore pe față, sau cel puțin asta vedeam eu. Nu l-am auzit măcar o data sa fie nemulțumit de 'meseria' pe care o are sau sa spuna ca vrea sa renunțe. A reușit atât de mult timp sa protejeze zeci de oameni, iar eu nu sunt capabila sa ma protejez nici măcar pe mine, pentru ca nu știu cum. Acesta îmi este cel mai mare defect, faptul ca ma atașez repede de persoane și le las sa ma manipuleze după bunul plac. Pentru ca mereu aleg sa cred ca exista loc de schimbare sau o masca de duritate pe care o poarta oamenii ca să se protejeze de restul. Și da, pana acum am eșuat lementabil.

Nu am nici cea mai mica idee dacă ar trebui sa ma încred în cei doi doar pentru ca nu mi-au făcut rău, nu am idee dacă ar trebui sa ma tem pentru ce o sa se întâmple atunci când îl voi cunoaște pe șeful lor. Nu am idee dacă o sa mai trăiesc sa am ocazia să iau decizii pe cont propriu și sa aleg singura pe mai departe unde o sa locuiesc și cu cine. Este un lucru pe care îl urăsc enorm, ca nu am garanția zilei de mâine.

Cand mă trezesc, tot ce pot sa disting este o camera cufundată în întuneric. Prea puțină lumină pătrunde prin fereastra mica din partea dreaptă a patului și ma ridic în șezut ca sa încerc sa disting ceva cunoscut în jur. Semnul mare și luminos din fata hotelului indica un nume mult prea complicat de pronunțat pentru mine, asa ca aleg sa ma întind înapoi printre perne, oftând.

Caut după cateva minute de repaus total o sursa de lumina prin apropiere, cum ar fi o lampa langa pat, dar din moment ce nu găsesc, încep sa pipai peretele în căutarea întrerupătorului. Știu ca este inutil sa sper ca am rămas în camera singura și ca o sa reușesc cumva sa fug, insa continui sa ma gandesc la acest lucru.

  — Bau.

Ma lipesc instant de perete și caut cu teama sursa zgomotului care aproape m-a condus sigur către un atac de cord. Sau de panică, inca nu mi-am dat seama. Imediat ce realizez cine era de fapt, respir pe jumătate ușurată și încerc sa îmi calmez inima care deja o luase la galop din nenumărate motive.

  — Voi oamenii sunteți asa patetici.

Mormăie cu aceeași plictiseala enervanta în voce și se îndreaptă spre geam, așezându-se apoi pe un fotoliu probabil. Rămân în aceeași poziție, iar când sunt suta la suta sigura ca nu se mai mișca din loc, îmi continui căutarea întrerupătorului. Am ajuns la concluzia ca nu are de ce sa îmi fie teama de ei din moment ce li s-a ordonat sa ma tina în siguranță. Pare ca le este teama de persoana la care trebuie sa ajungem, asa ca pot măcar sa ma comport cât de cât normal.

Aha! exclam mulțumită în gând și clipesc de mai multe ori când lumina difuza se răspândește prin cameră rapid. Ma îndrept apoi către pat și ma așez în șezut, privindu-mi plictisita degetele.

Dacă doar el este aici, înseamnă că Will a plecat? Poate sta în alta camera? Dar de ce trebuie sa fie el aici? Preferam de o mie de ori sa ma chinui sa îl suport pe celalalt îngâmfat decât sa îmi fie greu sa respir cu Qwin la câțiva pași distanță de mine.

Apoi oftez.

Încep să îmi fac o mulțime de scenarii în minte și sa ma conving singura ca părinții mei au ajuns în Stamford și ca acum stau cu Charlie. Sunt cu toții în siguranță și nu s-au supărat că nu am încercat sa vorbesc cu ei înainte sa plec din acea casa.