Totally Dominated ->Yaoi

Capitolul 1

Priveam luna care a preluat locul soarelui, aducându-mi ca în fiecare noapte, ocazia perfectă pentru a lucra. Cerul odată albastru, şi-a îmbrăcat haina întunecată, presărată cu praful strălucitor, lăsând străzile capitalei nipone luminate doar de felinarele care mai pâlpâiau din când în când şi maşinile care încă mai circulau. Stăteam sprijinit de pervazul geamului, sorbind încet dintr-un pahar de vin alb şi fumând degajat dintr-o ţigară, pe care o loveam uşor cu degetul deasupra scrumierei.
Mă numesc Yuri Seki, iar ceea ce numeam eu “slujbă” la vârsta de nouăsprezece ani, este ceva ce alţii ar numi “spion” sau “hoţ”… ei bine, eram puţin din amândouă. Spionam diverse persoane importante, şi rareori furam câte un document sau două, pentru departamentul pentru care lucram încă de la şaisprezece ani. Nu pot spune că făceam asta pentru o cauza nobilă, pentru că tot ce aflam sau “prindeam” erau folosite împotriva acelor persoane… Dar nu mă interesa atâta timp cât banii îmi veneau lunar, fiind aceeaşi sumă mare, pe care o utilizam excusiv pentru mine, pentru bunăstarea mea. Locuiam într-un apartament mare, luxos cât pentru o familie întreagă, lucru care îmi plăcea la nebunie. Pe lângă asta, ziua lucram într-un local unde veneau multe persoane politice… oameni “importanţi”. De părinţii mei nu ştiam absolut nimic, deoarece ei m-au abandonat în faţa unui orfelinat. Nu le port ranchiună. Dimpotrivă… datorită faptului că m-au abandonat am ajuns să am atâţia bani. Dar nici dacă ar fi să îi întâlnesc vreodată nu i-aş strânge în braţe. Am fost adoptat de un bărbat, acelaşi bărbat pentru care lucram… Niciodată nu i-am spus “tată” dar îi eram recunoscător pentru că m-a scos din acea cocină în care trăiam.
Am aruncat pe geam restul din ţigarea aproape terminată, îndreptându-mă spre dulapul imens, pentru a-mi scoate hainele de “lucru”. Era partea mea preferată a nopţii, în care îmbrăcam costumul negru, mulat pe corp, îmi puneam mănuşile şi cizmele de aceeaşi culoare, lăsând la urmă ustensilele. O curea de care ţineam agăţate diverse lucruri, cum ar fi un briceag (pentru a tăia ceva, sau în caz de pericol, pe cineva -deşi mereu am sperat să nu fie nevoie-) o frânghie, şi alte câteva chestii pe care nu le prea foloseam. Si sincer, niciodată nu mă interesasem cum se numeau.
M-am privit în oglinda mare, de pe una din uşile dulapului, în timp ce mai aranjam unele detalii. Aspectul meu nu era ca unuia dintre acei spioni “tipici”, adică nu eram un sac de muşchi, într-un costum de pinguin, care se bălăngăne din colo-n colo cu un pistol în mână, un telefon de ultimă generaţie, şi aşa mai departe…
Părul meu şaten închis, lung, îmi trecea de umeri, unele şuviţe ajungând aproape de piept, iar bretonul era scurt, îndreptat spre partea stânga, aproape acoperindu-mi ochiul. Aveam trăsături frumoase ale feţei, un ten curat şi alb, buze rozalii şi voluptase… mai că m-aş iubi singur! Forma ochilor mei uşor alungită, culoarea ce bătea de la căprui spre verde, genele negre şi dese, toate mă făceau să mă simt şi mai mândru!
Mi-am trecut peria prin păr de câteva ori, apoi am zâmbit pentru mine, fiind gata de plecare. Am luat de pe masă cheia cu care aveam să-mi pornesc motocicleta, apoi am coborât în parcare, mergând spre locul în care vehicolul meu pe două roţi mă aştepta ca de fiecare dată. Era un Ferrari V4 negru, pentru mine, o superbitate pe roţi… Fără să mai trag de timp, mi-am pus casca, apoi m-am urcat pe ea, pornind în viteză spre o firmă, de unde eram fi nevoit să fur un document. Aceea era a patra oară în care mă strecurăm în biroul aceluiaşi bărbat, şi speram ca de acea data să găsesc ceea ce era nevoie. Tipul lua o pauză de cinci minute în fiecare noapte de la ora doispreyece fix, pentru a merge să îşi cumpere mâncare, iar eu în acele cinci minute, eram nevoit să scotocesc biroul, şi să fie totuşi în ordine când el avea să se întoarcă. Am oprit la două blocuri depărtare, apoi, strecurându-mă printre marile construcţii, am scos un laser, a cărui lumina roşie am îndrept-o în sus. Atunci în doar câteva secunde, mi-a fost aruncată o funie de pe blocul cu opt etaje (în care, desigur, se afla firma), iar eu m-am agăţat de ea, înfăşurând-o pe mâna dreaptă, iar pe măsură ce eram ridicat, o infasurasem şi pe picior pentru mai multă stabilitate. Ajuns pe acoperiş, mi-am întâlnit colegul, Takashi Akita, care mă ajutase de fiecare data când ştia că aveam nevoie de el, însă un aparat a fost cel care mă ridicase, unul prins de o margine a blocului, şi dirijat de o telecomandă mică, pe care amicul meu o ţinea în mână.
-Bun… Ce ne mai trebuie acum, este sincronizarea. Când el pleacă şi închide uşa biroului, eu trebuie să fiu deja acolo, altfel pierdem din nou un minut, am spus eu, dându-mi bretonul la o parte de pe ochi, prinzându-mi pe urmă părul într-o coadă la spate.
-Atunci mai avem trei minute, m-a anunţat Takashi, privindu-şi ceasul de la încheietura mâinii stângi.
Totul părea a merge ca pe ape şi aşa speram să continue… I-am încredinţat cheia motocicletei, ca de fiecare data, apoi încet, ne-am indretat spre partea din faţă a blocului, şi prinzându-mă din nou de funie, am sărit peste margine, fiind coborât din ce în ce mai jos, până la etajul cinci. Ştiam foarte bine geamul pe care trebuia să întru, aşa că nu existau probleme.
De îndată de bărbatul s-a ridicat de pe scaun, am rânjit, apoi după ce a ieşit pe uşă, nu am ezitat nicio secundă, şi m-am aruncat în încăpere, instataneu, deoarece idiotul îşi lăsa geamul deschis. Am început să caut în fiecare sertar, pe care până atunci nu am reuşit, pe motiv ca sunt mult prea multe, însă deşi aveam mai mult timp la dispoziţie, norocul nu era de partea mea.
Brusc, doi bărbaţi masivi au năvălit înăuntru, prinzându-mă de braţe, ca şi cum deja ştiau că eu aveam să fiu acolo.
-Ce dracu’?! Daţi-mi drumul! am strigat eu puţin crispat, fiind pentru prima data în care am fost prins.
-Cauţi cumva asta? M-a întrebat un bărbat ce intrase pe urmă, fluturând un document în mâna stânga în timp ce s-a apropiat de mine. Îmi pare rău, astea au un singur stăpân, şi anume… Eu! a adăugat pe urmă, rânjindu-mi parcă numai pentru a mă enerva.
Ştiam cine era persoana aceea… Dante Jones, patronul firmei. Era un bărbat de douăzeci şi cinci de ani, brunet, cu şuviţe roşcate, iar ochii lui castanii mă priveau intrigaţi, de acolo “de sus”, el fiind mult mai înalt faţă de mine. Tatăl sau era american, iar mama lui, japoneză, de aceea avea acel nume. Din câte mi-au fost spuse, venise în Japonia de şapte ani. Avea trăsături asiatice la chip, însă corpul nu era ca a unu japonez, iar asta se putea vedea cu ochiul liber.
Observându-l mai în detaliu, i-am văzut toate pierceing-urile din urechi, care-l arătau mai mult ca pe un puşti rebel decât un bărbat cu responsabilităţi mari. Avea câte două în ambele loburi ale urechilor, iar în cea dreaptă încă trei, însă acelea în pavilion, dintre care ultimul avea o formă ascuţită. Purta un costum gri, o cravată de aceeaşi culoare, însă cu un model în dungi verticale, şi o cămaşă albă sub sacou. Avea umerii laţi, iar eu puteam spune şi cu hainele pe el ca trupul îi era bine lucrat, şi puternic.
-Pentru cine lucrezi? M-a întrebat el, prinzându-mă de bărbie.
-Ia uite… Pentru cine vreau! I-am răspuns scurt, dându-i de înţeles că nu aveam să-i spun ceva concret.
Şi-a scos o ţigară din pachetul ce se afla într-un buzunar interior al sacoului, aprinzând-o, pentru ca apoi să se întoarcă la mine.
-E cumva Kitami?
“E deştept! Chiar l-a nimerit. Dacă îi purtam numele tatălui meu adoptiv, omul ăsta ar fi putut afla uşor.”
-Ar putea fi, dacă spui tu… Eşti cam gelatinos de unul singur, hm? Cu siguranţă nu m-ai fi prins fără aghiotanţii tăi! am spus eu, încercând să mă smucesc din strânsorile puternice.
-Interesantă provocare. Bine. Dacă îmi scapi, poţi să pleci, dar dacă nu, al meu eşti.
Am zâmbit, ştiind cu siguranţă că o singură persoană nu mă poate opri atât de uşor. Le-a făcut semn celor doi tipi să plece, lucru pe care l-au executat, închizând uşa după ei. Desigur, nu aveam timp să sar pe geam pentru a prinde frânghia, pentru că eu trebuia să-i fac semn colegului meu, şi oricum aveam o vagă impresie că el era cel care mă trădase, deci singura cale era uşa. El era înaintea ei, încă având ţigarea în mână, şi nu părea a fi deloc pregătit pentru mine, aşa că mi-am scos briceagul. Viteza mea era una remarcabilă, aşa că am aruncat obiectul ascuţit spre el, însă, spre marea mea surprindere, l-a evitat de parcă am aruncat cu o pană.
“Drace! Nu se poate!” Am fugit spre el, încercând să-l lovesc cu pumnul, însă îl subestimam, el fiind mult mai rapid, mi-a prins pumnul cu o singură mână, apoi mi-a sucit braţul la spate cu putere. Era o durere absolut insuportabilă! Ştiam cum puteam să scap din stransorea lui, dar se părea că şi el ştia metoda, aşadar chipul şi-l ţinea la o distanţă mai mare de al meu. Dacă era mai aproape ştia ca îl puteam lovi cu capul în faţă, de aceea păstra distanţa. M-a împins înainte până la birou, apoi mi-a mai sucit puţin braţul, făcându-mă să scap un scâncet de durere şi să mă aplec înainte, lucru de care a profitat şi m-a lipit de suprafaţa lucioasă a biroului.
A mai luat un fum din ţigară, apoi a aruncat-o pe geam, aplecându-se spre partea mea dreaptă expirând fumul care mi-a ajuns la nas şi gură, lucru care m-a făcut să tuşesc.
-Ei bine, se pare că eşti al meu, replică pe urmă victorios, aproape de urechea mea.
-Ahh! Da-mi durmul! am spus eu, scăpând apoi un icnet din cauza durerii.
-Da-mi un motiv pentru care aş face asta, a replicat bărbatul, în timp ce cu mâna liberă îşi desfăcea cravata. Simtem că braţul avea să mi se rupă în scurt timp, iar durerea devenea şi mai intensă. Mi-a legat strâns ambele încheieturi, dându-mi drumul braţului, însă continuând să mă ţină în acea poziţie inconfortabilă.
-Ei bine, omoară-mă atunci. Oricum de la mine nu scoţi nimic! m-am răstit eu, zbătându-mă.
-Să te omor? Ar fi un mare păcat, Yuri Seki.
-Poftim? De unde ştii…?
-Ştiu destule despre tine… Cum că ai nouăsprezece ani, locuieşti singur într-un bloc în centrul oraşului, lucrezi ziua ca barman în localul Nadine, iar noaptea, de câteva zile încoace, intri aici şi răscoleşti prin sertare. Credeai că omul meu nu îşi va da seama? Nu e deloc prost. Tu eşti cel aiurit pentru că nu realizai că ai fost urmărit trei zile… Ah, da! nu prea rezişti durerii. Ţi se pare cunscut: ” Dacă îmi faci o injecţie, te arunc pe geam cu tot cu birou! Ştii că nu tolerez niciun fel de durere!”. Am râs pe tema asta ceva timp, când am fost anunţat, dar sigur, nu eşti decât un copil, deşi doctorul acela a fost cam crispat după ce ai ieşit de acolo. Şi totuşi, te anunţ că în momentul de faţă, ai încercat să furi de la persoana nepotrivită.
Nu ştiam ce să mai spun… Aprope că a aflat totul. Norocul meu era că zilele acela nu am trecut pe la domnul Kitami…
-Speechless? a întrebat el pe engleză, rânjind mulţumit.
-Speechless pe dracu’! Voi americanii sunteţi foarte brutali! Şi ce dacă ştii asta? Nu te ajută cu nimic!
-Probabil… A rostit el încet, în timp ce trăgea elasticul care îmi ţinea părul prins în coadă. A apucat cu o singură mână de cravata cu care îmi legase mâinile, apăsând în acelaşi timp şi pe spate ca eu să nu mă pot ridica. Cu mâna cealaltă şi-a deshis sacoul, dându-l jos, şi lăsându-l să cadă de îndată ce s-a aplecat peste mine.
-Ce faci? l-am întrebat, imediat ce i-am simţit mâna dreaptă în părul meu, şi observând cum cu stânga îşi deschidea pe rând şi încet nasturii cămăşii albe.
-Hmm… Poţi să ghiceşti?

 ------------------------------------------------------------------------------------------------------------

P.S. : in poza Yuri!