Totally Dominated ->Yaoi

Capitolul 20

-Bună Yuri, rostise bărbatul în vârstă, făcându-şi loc pe lângă mine şi intrând în apartament înainte ca eu să pot face ceva în privinţa lui Dante, care stătea nepăsător, cu mâinile în buzunarele pantalonilor.
-Domnule Kitami… ce faceţi aici? întrebasem eu înghiţind cu greu, în încercarea de a-mi reţine tremuratul puternic al trupului.
-Nu mi-ai răspuns la telefon, spuse el scurt, privirea lui cercetând trupul gol al brunetului şi părul răvăşit.
M-am închis ochii şi mi-am pus palma peste chip. Eram terifiat, deşi domnul Kitami nu părea supărat.
Cu siguranţă nu era nevoie să spun vechea propoziţie cu “Nu este ceea ce pare”. Eu într-un halat negru de mătase, cu părul ciufulit, iar Dante doar cu pantalonii pe el, părând al naibii de relaxat nu putea însemna că stăteam la o poveste de afaceri.
-Cum vă merg afacerile, domnule Jones? întrebase Kitami, plimbându-se prin casa mea cu mâinile la spate.
Îl privisem speriat pe Dante care nu schiţa nicio expresie de îngrijorare, ci părea plictisit.
-Chiar perfect. Iar acum şi eu la fel după noaptea pe care am petrecut-o aici, răspunse el sfidător, însă fără a privi în direcţia bătrânului, ci lăsând-o asupra mea.
Căscasem ochii văzându-i nepăsarea, şi am mimat cuvintele clare “Eşti prost?” urmate de un semn din mână, pe care el le înţelesese, şi nu a făcut decât să zâmbească în colţul gurii.
-Bravo… Mă bucur, rostise bărbatul care se întoarse din vizitarea întregului living.
-Cu siguranţă, spuse Dante ironic.
Am strâns din dinţi nervos şi îi făcusem un semn cu degetul, că avea să îi fie tăiat gâtul.
-Bine, Yuri, mă bucur că eşti în regulă. Mi-am făcut griji. La revedere domnule Jones.
Imediat după ce rostise cuvintele acesta a trecut lent pe lângă mine închizând uşa în urmă lui.
Am expirat sacadat şi mi-am pus mâinile în cap, exasperat.
-Sunt un om mort, am rostit eu răguşit, simţind cum până şi inima voia să îmi fugă.
-De ce? Ai văzut ce calm a fost bătrânu’?
-Nu, nu… A fost de faţadă. Fierbea pe dinăuntru. Era nervos. Dumnezeule… Vom fi morţi!
-Nu moare nimeni, spuse Dante încrezător.
-Nu ştii nimic! Se va întoarce şi dacă nu vom fi aici, ne va căuta până ne va găsi! Ştiu asta! Aşa face el! spusesem eu agitat şi speriat, începând să mă plimb prin living dându-mi frâu liber emoţiilor groaznice care mă stăpâneau şi mă făceau să tremur atât de tare.
-Pleacă de aici. Se va întoarce, am spus eu, oprindu-mă pentru a-l privi pe brunet.
-Ce tot vorbeşti? Nu plec nicăieri.
-Ba da! Pleacă! Te va omorâ şi pe tine. Nu e un simplu om de afaceri!
-Nici eu nu sunt. Şi crede-mă că eu am stat cu moartea la cafea de multe ori. Nu îmi fac griji.
Mi-am trecut agitat limba peste buze şi am început să îmi frec palmele transpirate.
-Ba da! Pleacă. Te rog, pleacă! cerusem eu, trecând pe lângă el pentru a ajunge în camera mea.
Prinsese de un capăt al cordonului halatului de mătase, oprindu-mă doar când am observat că acesta se deschisese.
Braţele lui s-au strecurat pe lângă materialul fin, ajungând pe pielea mea şi trăgându-mă aproape.
-De ce îţi faci atâtea griji pentru mine? Parcă era vorba de viaţa ta, nu de a mea.
-Dar şi a ta e în joc! Acum ştie… Kitami ştie.
-Uită-l. Nu e el important, spuse brunetul, ducându-şi palmele pe spatele meu.
-Ascultă! Mă rastisem eu nerăbdător. Nu vreau să fii omorât! Bine?!
-Atunci fă-ţi griji pentru asta când mă vezi jucând ruleta rusească. Hmm… Vezi? Îţi faci mai multe griji pentru mine decât îţi faci pentru tine şoptise el, afundându-şi nasul în părul ce îmi cădea pe frunte.
-De ce eşti aşa nepăsător?! sărisem eu supărat. Nici nu te interesează prin ce rahat trec acum!
-Acum câteva minute ţi-ai fi dorit să nu fi ştiut. În momentul ăsta vrei să-mi pese.
M-am încruntat, fiind totuşi confuz şi m-am îndepărtat de bărbat, învelindu-mi din nou trupul cu materialul de mătase şi legând cordonul.
-Ştii ce? Ai dreptate! Faci ce vrei. Eu plec dracului de aici…
-Nu pleci nicăieri, spusese el serios, cu totul tridicat şi cu braţele încrucişate la piept. Nu înainte să te îmbraci şi să îmi dai şi mie hainele. Mergem unde spun eu dacă eşti atât de dornic de călătorii la ora asta.
Eram mulţumit de faptul că mă înţelesese, aşadar nu am ezitat să îi caut maioul care îl purtase în club şi boxerii care nu îi luase pe el. Am îmbrăcat şi eu în grabă nişte blugi închişi la culoare şi un tricou roşu, orice numai ca să nu plec gol din apartament. Simţeam un nod imens în gât care mă împiedica să respir. Ştiam că ziua aceea nu avea să treacă atât de uşor. De fapt avea să devină cea mai grea zi din întreaga mea viaţă…
Eram agitat şi pentru prima oară puteam recunoaşte şi în faţa televiziunii că muream de frică. Am fost pus de multe ori în situaţia de a mă ştii cu pistolul la tâmplă, însă niciodată nu eram mai sigur că trăgaciul acela nenorocit avea să fie într-adevăr apăsat. Ştiam că domnul Kitami considera ceea ce a văzut ca fiind o trădare, şi nu l-aş fi putut învinovăţi… practic aia şi era, iar eu am lăsat-o să se întâmple. Pentru o nanosecundă mă amuzasem pe faptul că plecam cu “trădarea” în sine, decât să mă descurc pe cont prorpiu. Aveam totuşi senzaţia că nu puteam să fac nimic singur în acel moment. Aveam nevoie de cineva lângă mine. Voiam să mă simt în siguranţă.
Am ieşit amândoi pe usa apartamentului meu, am încuiat-o, apoi am coborât spre parcare, unde ne aştepta maşina lui Dante. Am expirat uşurat când am ajuns în apropierea ei, însă corpul mi-a înlemnit atunci când auzisem o voce al dracului de cunoscută mie.
-Yuri… Dragul meu Yuri. De asta te-am crescut? Ca sa mi te tăvăleşti cu concurenţa?
M-am întors, însă atunci observasem, mai întâi pistolul ce era îndreptat spre mine, apoi pe Kitami. Am înghiţit în sec. Totuşi, nu eram o persoană care se punea în genunchi pentru a îşi cere iertare pentru ceva ce nu regreta cu adevărat.
-Ai dreptate, nu caut scuze, dar nu am regrete. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, iar dacă tu crezi că merit un glonţ pentru faptul că am împărţit patul cu bărbatul ăsta, atunci n-ai decât să apeşi pe trăgaci. Dar ţin să îţi spun că plăcerea pe care mi-a oferit-o el, nu au reuşit să mi-o aducă toţi banii tăi!
Îmi aruncase o privire scârbită, apoi a strâmbat din gură înainte de a-mi vobi.
-Îmi faci scârbă. Nu îmi vine să cred ce ai devenit.
-Ce am devenit, de fapt? Un tip care are parte şi are nevoie de trupul altuia şi trebuie să ascundă lucrul ăsta din cauza fricii? Dacă la asta te refereai, atunci, da, ai dreptate, asta am devenit! Am ascuns asta pentru că ştiam că o vei înţelege că pe o trădare, deşi eu nu i-am spus lui Dante absolut nimic despre ce faci tu. Nici măcar nu i-am afirmat că lucrez pentru tine. Totuşi, e un bărbat inteligent, şi a realizat totul fără ca eu să îi spun un singur cuvânt! Dacă vrei să descarci un pistol pe treaba asta, îţi las cale liberă.
Eram orbit de spaimă, însă chiar şi aşa, atitudinea mea nu putea fi schimbată. Trebuia să îmi spun părerea şi să atac, chiar şi numai prin cuvinte. Într-un fel speram să îl fac să se răzgândească. Uitasem de faptul că Dante se afla chiar în dreapta mea, şi uitasem unde ne aflam. Vedeam doar pistolul negru şi chipul domnului Kitami.
-Vă respect… Şi vă sunt extraordinar de recunoscător pentru tot ce aţi făcut pentru mine, dar…
-Te-am considerat un fiu! se răstise el cu aceeaşi expresie scârbită.
-Nu. L-ai considerat un nimeni din care ai vrut să realizezi ceva pentru binele tău, intervenise Dante, cu tonalitatea joasă şi hotărâtă. Tu nu l-ai considerat un fiu. Nu l-ai iubit, nu l-ai învăţat la bine, i-ai oferit doar bani din care el şi-a căutat confortul în apartamentul ăla imens şi luxos. Bani care au venit din urma unei slujble, care este ingrozitor de nepotrivită “fiului” tău.
Bărbatul mai în vârstă a dat dezaprobator din cap, schiţând un zâmbet trist.
-Păcat, zise el, scurt.
Tot ce auzisem pe urmă fusese sunetul unei împuşcături, iar ochii mi s-au închis la acel zgomot care era îngrozitor pentru urechile mele.
Mi-am ridicat până la urmă încet pleoapele când credeam că ori murisem, ori mă aflăm într-un spital, însă imaginea era încă din acea zi îngrozitoare.
Dante era înaintea lui Kitami, aruncându-i în faţă câţiva pumni care îl trântise pe bărbatul în vârstă la pământ.
Imediat, inima parcă mi s-a oprit când am auzit altă împuşcătură… însă pistolul era de acea data în mâna lui Dante.
Am clipit des, nedumerit, apoi am mai auzit încă o împuşcătură… şi încă una… Dante apăsa trăgaciul fără milă, trimiţând gloanţele în trupul deja neînsufleţit al lui Kitami. Am tresărit îngrozit.
Am fugit înspre ei, însă era prea târziu pentru a împiedica moartea unuia dintre noi. Cea de-a treia persoană murise… Tatăl meu adoptiv, dispăruse pentru totdeauna. Nu credeam că avea să mă afecteze, însă amintirile de când eram un copil încă îmi rămăseseră şi, chiar dacă nu erau cele mai frumoase, domnul Kitami fusese singura mea familie… pe care o pirdusem din acea clipă.
Am prins de braţul drept al brunetului, privindu-l pentru o clipă, fără a-i spune nimic, însă el înţelesese, şi a strâmbat din gură, apoi a scâncit lung, ca şi cum o durere insuportabilă îi pusese stăpânire pe corp. A scăpat pistolul din mână, apoi şi-a dus palma dreaptă pe umărul stâng. S-a îndepărtat uşor de mine, sprijinindu-se de unul din stâlpii pătrăţoşi din beton.
Nu realizasem decât în acel moment că primul glonţ care îmi fusese destinat mie, ajunsese de fapt în umărul lui, doar spre mă proteja pe mine. M-am încruntat, nu din cauza nervilor, ci pentru că simţeam că inima avea să îmi fie sfâşiată în bucăţi mici, dureroase. Mi-am acoperit chipul cu palma dreaptă în încercarea de a mă calma. Era în zadar.