Totally Dominated ->Yaoi

Capitolul 23

Auzisem uşa de la intrare închizându-se cu un scârţâit aproape surd şi realizasem că Takashi se întorsese deja, probabil cu Shiro. După cum credeam, nu reuşisem să adorm. Eram în camera aceea întunecată, uşor străbătută de lumina palidă a lunii, stând aşezat turceşte pe pat, cu privirea îndreptată undeva prin partea cea mai întunecată a camerei. Instinctiv, îmi trecusem degetele pe suprafaţa rece de metal a zgardei care încă se afla la gâtul meu, apoi, din buzunar scosesem acea cheiţa pe care mi-o înmânase Dante înainte ca eu să plec din casa lui.
Am auzit uşa camerei deschizându-se uşor, apoi mi-am îndreptat privirea spre acea direcţie, dând drumul cheiţei să cadă pe suprafaţa moale a patului.
-Yuri, de ce nu dormi? întrebase Takashi, intrând în cameră după ce observase că nu eram întins în pat.
-Nu pot, am răspuns eu scurt, întorcându-mi privirea spre geamul ce-mi înfăţişa luna argintie şi strălucitoare.
Şatenul îmi avea micuţul animal de casă în braţe şi se apropiase mai mult, aşezându-se lângă mine. Mi-am întins mâinile spre motănel pentru a-l primi.
-Nici măcar nu te-ai schimbat de haine, remarcă acesta, de îndată ce Shiro ajunsese în braţele mele.
Am ridicat nepăsător din umeri şi mi-am coborât capul pentru a-i zâmbi ghemului de blană care începuse să miaune şi să se agaţe de maioul meu. Ochişorii albaştri îi sclipeau în lumina aceea slabă ca două diamante, iar mieunatul lui subţire părea atât de drăgălaş în combinaţie cu dorinţa lui de a se freca de gâtul meu atiunci când ajunsese la el.
-De ce eşti trist? înterbase Takashi, cu voce joasă.
-De ce aş fi trist? întrebasem şi eu la rândul meu mutându-mi pentru un scurt timp privirea spre el.
-Se pare că Shiro ştie şi încearcă să te înveselească.
-Ce? Mai nou vorbeşti cu animalele? Doctor Dolittle?
-Se spune că pisicile simt tristeţea, domnule “Ce-Tare-Încerc-Să-Par-Eu”.
-Serios? începem cu porecle? întrebasem eu ridicând curios o sprânceană.
-Nu chiar. A ta e prea lungă şi s-ar putea adăuga mult mai multe cuvinte la ea, rostise el pe un ton glumeţ, chiar dacă atmosfera amuzantă nu avea să se aşeze prea curând peste noi.
Şatenul îşi coborâse privirea şi probabil datorită luminii slabe, văzuse ceva sclipind pe plapuma de un roşu aprins.
-Ce e asta? întrebase el, luând în mână cheiţa care o asezaşem lângă mine înainte ca el să păşească în interiorul camerei.
-Cheia, răspunsesem eu scurt după care Takashi căscase ochii întrebător, aşteptând să termin propoziţia. Pentru zgarda mea… continuasem apoi, ridicând din umeri.
-Atunci ce mai stai? hai să o dăm jos, sărise Takasi, îndreptându-şi mâna cu cheia spre mine, lucru care mă făcuse să mă las brusc pe spate.
-De dracu crezi că faci? îl întrebasem eu, încruntat. Nu vreau să o dau jos… aş fi făcut-o până acum dacă aş fi vrut, am adăugat pe urmă, după care i-am observat mirarea. Ce? Pur şi simplu nu vreau. M-am obişnuit cu ea. Iar a lui Shiro e la fel… E greu de înţeles?
Am luat micuţul animal în ambele mâini, ridicându-l înaintea chipului, pentru a-i lipi nasul rece şi umed de al meu, apoi îl aşezasem cu lăbuţele din faţă, pe umărul meu drept. Parcă era un copilaş.
-Asta e stupid, Yuri. Uite-te cum te ţii de pisica asta şi de zgărzile voastre. Nu ştiu ce vrei să faci, dar aşa cu siguranţă nu scapi de Dante! Pe Shiro îl ai de la el, la fel şi ce purtaţi amândoi la gât. Pun pariu că în subconştientul tău vrei să le patrezi tocmai pentru că sunt de la Dante, spusese el parcă uşor enervat de atitudinea mea schimbătoare.
-Cine a zis că e în subcontient? întrebasem eu scurt, mângâind blăniţa albă.
-A! deci eşti conştient de asta! sări el răstit.
-Perfect conştient.
-Atunci ce dracu faci?!
-Acum? Stau şi îmi mângâi animăluţul de casă, răspunsesem eu scurt şi total deviat de la subiect.
Takashi se ridicase în picioare anunţând că avea să fie în camera alăturată dacă aveam de gând să port o discuţie, fiind probabil supărat pe faptul că nu voiam să îl iau în serios. Probabil pentru că eram prea conştient de sentimentele pe care le aveam. Poate pentru că eram prea căpos şi mândru ca să le accept… Poate pentru că îmi era teamă. Îmi era teamă să mă exteriorizez. Refuzam să accept că sentimentele puternice pe care le aveam erau tocmai pentru un bărbat. De fapt, nu le refuzasem în totalitate, ci ajunsesem să mă obişnuiesc, însă îmi era greu să accept că acele două cuvinte pe care nu le mai dedicasem nimănui, aveau să îi revină lui Dante. Şi mă întrebam pe mine însumi cum s-a ajuns în acel punct. Problema era că din cauza acelor lucruri eu ajunsesem să dorm la Takashi. Dante credea că stăteam alături de el din milă şi vinovăţie. Mă simţeam vinovat, într-adevăr, dar nu acela era realul motiv pentru care mă aflasem acolo, în casă lui. Voiam să fiu acolo… voiam să îi port de grijă, dar nu din milă şi vinovăţie.
Altă problemă era că nu puteam remedia situaţia. Ar fi însemnat că trebuia să îi spun şi lui Dante toate acele lucruri atât de jenante şi umilitoare pentru mine… iar acel moment nu îl vedeam a fi scris prea curând în calendarul meu.
-Te rog stai aici, am spus eu, încet, de îndată ce îl văzusem pe Takashi punând mâna pe clanţă.
El şi-a întors capul curios înspre mine.
-Nu pot fi sincer în totalitate nici cu mine… Dar să mor în chinuri dacă vreau să stau singur. Noaptea asta e atât de lungă, Takashi. Sunt atât de obosit şi nu pot să dorm… De parcă aş avea nevoie de puţină putere şi pentru asta. De azi, Kitami e mort, de azi, Dante e rănit din cauza mea, de azi, nu mai fac parte din peisajul lui Dante.
-Şi tot mai mult te axezi pe Dante decât pe moartea lui Kitami…
-Kitami nu a însemnat atât de mult pentru mine. M-a crescut, nu mi-a fost un tată excelent, dar a existat în viaţa mea. Acum nu mai e… Dar Dante încă e, şi va fi. Nu pot face nimic în privinţa asta.
Şatenul se întoarse din drum observându-mi nelintistea. Îmi lăsasem privirea în pământ aunci când se aşezase lângă mine şi am oftat scurt.
-Ce mă fac dacă îl văd din nou? Întrebasem încet, ca şi cum mi-ar fi fost frică să nu trezesc pe cineva.
-“Ce îţi mai face braţul? Bine, mă bucur să aud asta, la revedere.” Acum nu te mai gândi la altceva şi odihneşte-te, rostise acesta, la fel de încet, trecându-şi braţul pe după gâtul meu şi trăgându-mă spre el, pentru a-mi sprijini capul pe umărul său.
-Nu prea cred că pot. Mă dor ochii îngrozitor de la oboseală şi, totuşi, nu vor să mi se închidă.
Aproape tresărisem când îi simţisem mâna jucându-se în părul meu, şi m-am retras repede.
-Lui Dante îi plăcea să se joace în părul meu, am spus eu, îndreptându-mi privirea spre micuţul Shiro care ajunsese cumva în poala mea.
Takashi expirase nervos, dându-şi în acelaşi timp ochii peste cap, apoi mă îndemnase să mă întind pe suprafaţa moale a patului, făcându-şi în acelaşi timp loc lângă mine. Shiro se duse între picioarele mele, în dreptul genunchilor, şi se ghemui acolo, ca întotdeauna. Takashi trase plapuma peste mine, apoi peste el şi se sprijini pe antebraţ, privindu-mă.
-Noi doi nu am mai dormit niciodată împreună, şi uite-ne acum la douăzeci de ani, zise el schiţând un zâmbet. Stau aici până adormi. Dacă e nevoie, până luna viitoare. Nu mă interesează… doar să te odihneşti până la urmă.
Îi zâmbisem în colţul gurii, şi îmi închisesem ochii. Timpul trecea atât de greu, iar eu nu reuşeam să adorm, pentru că în minte aveam imagini, nu numai cu trupul neînsufleţit al tatălui meu adoptiv ci şi cu Dante rănit, cu el dându-mă afară din casă, din propria-mi vină. Nu avusesem curaj să îi spun de ce mă aflam de fapt alături de el.