Totally Dominated ->Yaoi

Capitolul 29

-Deci te mulţi la el?! întrebă Takashi total şocat de brusca mea înştiinţare, când mersesem după lucrurile mele.

-Îhî…

Răspunsul meu nu îl încălzi cu nimic, dar eu continuam să scotocesc prin dulapul lui după hainele mele.

-Dar până ieri nici nu vă vorbeaţi! Acum subit te muţi la el?! Ce şmecherie pui la cale? întrebă el din pragul uşii camerei, ţinându-şi mâinile în sân.

-Ei, de ieri până zi, sunt douăzeci şi patru de ore… 1440 de minute… realizezi? întrebasem eu continuând să scot de acolo haină cu haină.

-Dar te cunosc de zece ani, Yuri! Nu mă aşteptam să vii să îmi spui asta nici la treizeci de ani! Aşa repede? întrebă el, încă nevenindu-i să creadă, apoi se apropiase. Te-a lovit în cap…? întrebă el, începând a-mi controla creştetul, poate după vreo urmă.

-Termină tâmpitule sau te lovesc eu! mă rastisem, stersat, poate mai stresat decât el.

-Dar tot nu îmi găsesc o explicaţie! A venit la tine? Te-a luat cu forţa? Te-a ameninţat… altă cale nu ştiu…

-Taci dracului din gură! urlasem eu, iritat, întorcăndu-mă spre el. Nu a venit el la mine, eu m-am dus la el! Unde naiba crezi că am plecat atunci în fugă?! La Fecioara Maria?! Am fost la Dante, nu fugeam după Hristos! Hristoase! încercasem eu să îi explic, pentru a-l linişti.

-Şi…? Ce s-a întâmplat când ai fost la el? Ce i-ai spus? interba el curios, şi totuşi nesigur.

-Ce? Suntem fete? Trebuie să îţi povestesc?

-Nu, suntem prieteni. Trebuie să îmi povesteşti.

-I-am spus că îl iubesc, rostisem eu scurt, întorcăndu-mă la dulap, sperând ca nu cumva să mi se observe roşeaţa aceea idioată din obraji. Nici măcar eu nu mă obişnuisem cu ideea.

-Poftim?! Tu… ai…? Tu?! De când te cunosc, nici măcar în joacă nu ai pronunţat aşa ceva! Cu siguranţă ai păţit ceva! Ţi-am mai spus că sună al dracului de ciudat venind de la tine.

-Nu am păţit nimic, deşteptule!

-Dar te ştiu de zece ani, Yuri! Zece ani! O sută douăzeci de luni! Nu ştiu câte mii de zile!

-3.652! Şi tot atâţia pumni în cap am să îţi dau până rămâi fără el! Ce te agiţi de parcă merg în război?! Voi fi şi mai aproape de restaurant, dacă voi sta acolo.

-Dar tot nu înţeleg.

-Nu ai ce să înţelegi, rostisem, eu, apucându-mi grămada de haine pe care o aruncasem într-o valiză, însă cum nu încăpeau toate în una singură, am mai umplut încă una. Nu mă sinchisisem să le aranjez pentru a putea încuia valizele uşor şi ca toată lumea. A trebuit să le forţez.

Imediat se auzise un ciocănit la uşă, iar Takashi se îndreptase spre a o deschide, cu mine în urma sa. În faţa noastră se înfăţişase Dante care a păşit în apartament, zâmbindu-mi uşor.

-Eşti gata? Întrebă el, învârtind pe degetul arătător al mâinii drepte, un set de chei.

Am dat afirmativ din cap şi am făcut câţiva paşi înspre el, însă Takashi se proptise înaintea mea, cu faţa spre brunet şi cu mâinile în şolduri.

-Dacă îi faci vreun rău, jur că vin şi îţi rup gura! ameninţă el, încruntat, cu o voce joasă şi hotărâtă, care însă îl făcuse pe Dante să rânjească şi să îşi arunce privirea asupra şatenului.

-Atunci ar fi trebuit să începi până acum. Aseară l-am ţinut treaz trei ore. Îşi recăpătă repede energia. Nici nu ştiu cum poate să mai meargă.