Totally Dominated ->Yaoi

Capitolul 21

Eram atât de speriat de situaţia în care mă aflam încât nici măcar nu mai puteam face o mişcare. Corpul neînsufleţit al lui Kitami era chiar lângă picioarele mele, iar Dante îşi pierdea mai mult din putere şi parcă durerea îi pusese stăpânire pe tot trupul.

-Vino aici, ia-mi cheile din buzunar, să plecăm din locul ăsta, spuse bărbatul, încă ţinându-se de umăr.

Am ezitat înainte de a mă apropia, poate pentru că mintea parcă îmi era blocată şi înţelesesem cu greutate cuvintele.

De îndată ce am deschis automobilul negru, eu am urcat la volan iar Dante în dreapta şoferului. Ar fi fost poate o pată de umor dacă i-aş fi spus că nu ştiam să conduc prea bine o maşină, însă am preferat să tac şi să fac tot ce puteam eu mai bine.

Am înghiţit în sec înainte să pornesc maşina, însă când în sfârşit ieşisem din parcare eram şi mai agitat decât înainte. Nu eram expert în conducerea unei maşini. De fapt, nici măcar nu îmi luasem carnetul… Pe lângă asta, instructorul spusese că sunt un vitezoman nenorocit după ce coborâse traumatizat din maşină atunci când dădusem examenul.

Totuşi, nici de acea data nu puteam să îi ascult sfaturile în privinţa vitezei. Maşină în care ne aflam a ţâşnit pe şosea, însă ochii mei erau aţintiţi numai pe drum, ca nişte faruri.

În scurt timp îi auzisem vocea brunetului, care nu vorbea cu mine, ci la telefon, dând exact adresa unde se afla blocul în care locuiam eu, cerând să fie totul curăţat în parcare. După prima conversaţie a urmat alta mai scurtă, cerând unei persoane să ajungă la adresa lui cât de repede posibil.

Imediat după ce a încheiat fără să salute, am auzit un scancet de durere şi telefonul care îi căzuse din mână.

-Mergem la spital, spusesem eu hotărât.

-Asta o crezi tu. Mergem la mine, contrazise el, făcându-mă să mă încrunt.

-Nici vorbă! Trebuie să îţi fie îngrijită rana!

-Am spus că mergem la mine.

-Iar eu am spus că mergem la spital, fi-ar să fie! Nici nu te gândi să mai zici ceva!

Tonurile noastre erau deja mai ridicate, iar eu mă agitam mai tare din cauză că el nu accepta să fie dus la spital. Chiar dacă nu îl priveam puteam să îmi dau seamă ca îl stresasem.

-La dracu, doar condu spre casa mea! Strigă el, nervos.

-Am zis spital!

-Nu te certa cu mine!

-Nu mă cert! Tu eşti încăpăţânat! De ce să nu te duc la spital? Ai nevoie de îngrijiri medicale!

-Şi voi avea parte de ele acasă! Ştii foarte bine că tot ce ajunge grav la spital, ajunge şi la televizor, iar în starea mea nu prea cred că le pot cere ălora să nu cheme televiziunea.

-Ah, perfect! Deci e grav! Deci starea ta e gravă! Extraordinar! Genial!

Într-adevăr, sângele îi curgea şiroaie pe braţ, lucru care mă terifiase şi nu am mai opus rezistentă cererii lui, pentru că deja mă panicasem. Dacă pierdea prea mult sânge? Dacă murea chiar lângă mine?

Trupul începuse să îmi tremure incontrolabil la acele gânduri monstruase, însă îmi ţinusem ochii pe drum, chiar dacă mi s-au înceţoşat încetul cu încetul. Oare îmi era atât de frică încât îmi dădeau lacrimile? Frică îmi era, cu siguranţă, însă nu ştiam dacă era pentru situaţia în sine, sau din cauza bărbatului rănit din dreapta mea.

Mi-am trecut dintr-o dată dosul palmei peste ochi, încercând să le readuc claritatea, gest pe care Dante îl observase.

-Hei, totul va fi bine, spuse el, pe un ton scăzut, blând.