Totally Dominated ->Yaoi

Capitolul 24

Am descoperit că zilele pot trece exrem de greu atunci când te gândeşti mereu la cât de prost ai fost că ai făcut un lucru şi cât de idiot eşti, că nu poţi sau nu eşti în stare să o rezolvi. Trecuseră o săptămană de când mă aflam la Takashi, iar eu încă nu voiam să mă întorc acasă. Începuse să îmi fie teamă de singurătate. Când s-a instalat şi sentimentul ăsta infect în mintea mea?

Îmi părăsisem locul de muncă din acel local în care lucram înconjurat de persoane politice şi afacerişti. Voiam ceva mai normal şi bine plătit. Cum Kitami dispăruse, eu nu mai aveam şansa de a câştiga aceeaşi sumă mare de bani pe care el mi-o oferea, însă aveam să mă descurc. Trebuia.

Stăteam aşezat pe patul din camera pe care Takashi mi-a oferit-o pentru a dormi, cu spatele sprijinit de spătarul de lemn, şi cu privirea aruncată undeva pe geamul deschis. Ochii mei nu urmăreau ceva anume, ci păreau pierduţi în întunericul de afară. Nu vedeam luna. Era acoperită de nori.

Mai duceam din când în când ţigara la gură, trăgând în piept fumul apoi îl eliberam formând cerculeţe sau pur şi simplu îl lăsam să formeze nori albi, apoi să dispară neobservaţi.

Asta făceam de trei zile, şi nimic nu părea să îmi schimbe dispoziţia. Doar Shiro când mai venea din uneori la mine, mieunând pentru a fii mângâiat. Dar cred că până şi el se plictisise de starea mea deplorabilă.

Nu ştiam exact de ce mă aflam în acea stare… Poate pentru că nu mai puteam să îmi întreţin apartamentul…? sau poate pentru că nu eram în stare să îmi aranjez sentimentele ca un om normal pentru a putea fii in pace cu mine însumi. Oricum, probabil amândouă erau cauzele acelei decăderi.

-Yuri! Am o veste super! strigă Takashi, intrând pe uşa camerei mele ca un taifun, însă nereuşind să mă clintească din loc.

Am mârâit un fel de “Ce?” fără a-mi mişca ochii sau poziţia capului, iar el se aşezase pe pat lângă mine, cu un zâmbet mare pe chip.

-Ţi-am găsit un loc de muncă la restaurantul “Oiseau”. Nici nu e departe şi plătesc foarte bine. Ai zis că asta cauţi, nu?

Imediat îmi întorsesem capul spre el.

-Dar tu de ce eşti aşa entuziasmat? întrebasem curios. Părea ciudat să fie astfel doar pentru că îmi găsise mie un loc de muncă.

-Pentru că vom lucra amândoi acolo! Ştii doar că eu lucram doar pentru Kitami… Acum am nevoie şi eu de bani. Cu cei de la restaurant va fi perfect. Nu sunt expert, dar mă voi descurca.

-Şi de unde ştii că mă vor primi? Nu am fost la niciun interviu…

-Patronul îmi e amic. I-am spus de tine că ai lucrat de la şaptesprezece ani pe post de chelner, că ai experienţă de doi ani, şi a acceptat. Vezi ce pot face pentru tine? Spuse el energic, zâmbind încă entuziasmat.

Am oftat, apoi îi mulţumisem. Exact de acel lucru aveam nevoie. Un nou loc de muncă pentru a putea duce o viaţă mai normală. Mă simţeam atât de ciudat. Parcă nu mai eram tot eu, Yuri cel care spiona, fura, fugea, şi totuşi era un fel de joacă. Totul începuse a îmi părea atât de serios…

După ce amicul meu mi-a transmis că aveam să încep lucrul în ziua următoare, am oftat neajutorat. Parcă aş mai fi vrut să mă relaxez puţin, dar asta ar fi însemnat să stau şi să fumez câte două pachete de ţigări pe zi…

Neavând altă alternativă, m-am aruncat sub plapumă, închizându-mi ochii obosiţi. Nu dormisem bine deloc în acele zile, însă trebuia să fiu revigorat a doua zi pentru a-mi începe lucrul.

Takashi rămăsese lângă mine, fără a scoate vreo vorbă, iar Shiro apăruse imediat, sărind pe plapumă şi ghemuindu-se pe ea.

Mâna caldă a şatenului îmi mângâia blând creştetul capului iar în acel moment mă gândeam la ce s-ar fi întâmplat dacă i-aş fi acceptat avansurile… Oare l-aş fi preferat pe el în locul lui Dante? Poate ar fi fost mai bine.