Totally Dominated ->Yaoi

Capitolul 25

Rămăsesem încremenit la vederea lui Dante şi nu reuşisem să îmi revin decât atunci când îi auzisem vocea amicului meu.
-Yuri, ce faci? întrebase el, privindu-mă ciudat.
Am tresărit şi mi-am îndreptat privirea spre şaten.
-Takashi! Dante e aici! Te rog, ia-i tu comanda… eu nu aş putea…
-Cum? Dar…
-Te rog, Takashi! Facem un mic schimb. Eu iau comanda de la o masă de a ta, iar tu de la Dante. Te rog!
-Bine, dar masa de la care trebuie să iau eu comanda e chiar cea de lângă Dante. Nu e acelaşi lucru?
-Nu. Aşa nu voi fi nevoit să îi vorbesc sau să îl privesc în ochi.
Şatenul oftase, apoi, desigur, îmi acceptase rugămintea şi plecase spre masa lui Dante care îşi avea privirea aruncată pe domnul cu care venise.
Imediat am observat persoanele de la masa alăturată cercetând curioşi şi nerăbdători sala probabil pentru a găsi un chelner. La dracu! Aş fi sperat să îmi mai lase puţin timp înainte să trec pe lângă Dante ca şi cum nu l-aş fi cunoscut. Paşii mei reţinuţi s-au îndreptat către acea masă. Înainte să privesc pe unde mergeam, îl urmărisem pe Takashi, luându-le comanda lui Dante şi acelui bărbat. Terminase atât de repede încât eu nici măcar nu ajunsesem lângă masă.
-Cu ce vă pot servi?
Întrebarea mea aproape şoptită şi răguşită le-a făcut pe acele persoane să înceapă a mă stresa cu întrebări idioate şi mă puneau să repet. Aşa aş fi înjurat şi le-aş fi băgat meniul acela nenorocit pe gât… însă nu puteam să mă las influenţat de prezenţa lui Dante. Dacă mi-aş fi ridicat puţin privirea, aş fi întâlnit-o pe a lui, iar acest lucru mă agita. Ştiam că mă privea printre genele lui negre, pentru că simţeam asta. Însă şi eu făceam exact acelaşi lucru.
-Şi un coktail de…
-Poftim? întrebasem eu pierdut, după care îmi cerusem scuze pentru neatenţia mea, scuturând uşor din cap pentru a-mi reveni.
După ce mi-a fost repetată comanda, m-am retras cât mai repede posibil.
Inima îmi bătea atât de iute, şi nici măcar nu vorbisem cu Dante… Mă întrebam dacă nu cumva plănuia să îmi vorbească după program, sau când luam o pauză, aşa cum făcuse şi în ziua în care venise la fostul meu loc de muncă. De fapt, asta speram să facă, însă timpul trecuse, pauza mea trecuse şi ea, iar când revenisem în sala, Dante dispăruse. Nici măcar eu nu puteam să îmi exprim dezamăgirea când am observat ca nu mai era, nici el, nici acel domn… Simţisem cum mi s-a strâns pieptul, închizând în mine o durere ce palpita în continuu. Oare chiar aşa avea să fie?
La sfârşitul programului, ieşisem împreună cu Takashi din restaurant, aşteptând taxiul comandat de el.
-Yuri… s-a întâmplat ceva? Pari atât de abătut şi trist încât parcă ai vrea să plângi. Nu ai mai prea zâmbit nici când serveai, spuse şatenul, punându-şi mâna pe umărul meu.
-Serios? Cred că am uitat… mă simţeam ca dracu, admisesem eu, coborându-mi privirea.
Afară devenise într-adevăr frig… Toamna se răcea, aducând odată cu plecarea ei, iarna. Uram iarna… Nu numai pentru că era un frig polar, ninsoare din plin şi multă agitaţie, ci şi pentru sărbătorile în familie… de care eu nu avusesem niciodată parte.
Expirasem aerul care se prefăcuse în aburi. Da, era frig iar eu purtam doar o nenorocită de cămaşă, cea albă cu care plecasem de la Takashi. El avea şi o geacă, una care părea că îi ţinea de clad. Eu doar nu băgasem de seamă cât de frig îi era corpului meu, pentru că mintea îmi era aruncată într-un loc numit “Dante”.
-De ce nu te-ai dus să vorbeşti cu el?
Vocea lui Takashi care mă trezise din visare, m-a făcut să tresar uşor şi să îmi îndrept privirea asupra lui.
-Eu? Credeam că el ar trebui să facă asta. Eu nu mă umilesc în faţa nimănui…
Takashi a dat dezaprobator din cap, apoi zâmbi trist, ridicadu-şi privirea spre cer.
-Eşti prost, spuse el scurt, uimidu-mă cu remarca făcută. De ce ar veni el la tine, când din cauza ta s-a ajuns la asta? Până acum tot el a venit şi a revenit. Eu zic că e rândul tău să îi demonstrezi ceva.
-Îmi pare rău, dar nu eu, replicasem într-o manieră nepăsătoare, vârându-mi mâinile în buzunarele pantalonilor.
-Eşti atât de încăpăţânat! Jur că am să te consider masochist până la proba contrarie. Deşteptule… te-am văzut după ce te-ai întors din mica ta pauză. Păreai nu numai dezamăgit, ci efectiv, distrus… şi îndrăzneşti să mi te prefaci că ignori totul.
-Nu ignor… pur şi simplu ăsta sunt eu, motivasem simplu, ridicând din umeri.
-Şi jur că nu ştiu cum reuşeşti.
Chiar când doream să îl întreb la ce se referea, taxiul sosise şi se parcase chiar în faţa noastră. Amândoi ne-am aşezat pe bancheta din spate, şi rămăseserăm tăcuţi până când am ajuns la destinaţie, l-am plătit pe şofer, şi am păşit în holul apartamentului său.
-Ah, da, începuse el, plictisit. Tatsuya a spus că…
-Cine e Tatsuya? îl întrerupsesem eu, înainte de a mă arunca pe canapeaua din living.
-Un coleg de al nostru, antisociabilule… Oricum, a zis că Dante vine des pe la “Oiseau”, dacă nu foarte des… şi mereu cei cu care vine, par a fi oameni importanţi de afaceri.
-Poftim? Vrei să spui că îl voi vedea des pe acolo?
-Riscul meseriei, amice…
-Atunci îmi voi da demisia ca să nu mai existe niciun fel de risc.
-Ai înnebunit?! După ce că te plăteşte mai bine decât orice restaurant din zonă şi ai obţinut postul făcând nimic, vrei să îţi dai demisia pentru că vine Dante acolo? Eşti sigur că tu eşti Yuri Seki? întrebase şatenul, apropiindu-se cu privirea lui de om şocat.
-La un moment dat, până şi eu mă gândeam dacă sunt eu, înţelegi? Si încă nu ştiu răspunsul. Dar ştiu că dacă îl voi vedea în continuare… am să o iau razna.
-Ei bine, atunci nu ai decât să te obişnuieşti cu sentimentul, pentru că te voi băga la taxe! Trebuie să plătim amândoi pentru că nu e acelaşi lucru pentru mine. Voi plăti aproape dublu la unele facturi, deci dacă vrei să mai stai la mine, va trebui să munceşti.
Înjurasem printre dinţi, însă el avea dreptate. Nu puteam profita de ospitalitatea lui şi să rămân în casa lui ca animal de companie… chiar dacă nu a fost foarte frumos modul în care a spus-o.
Şi până la urmă nu mă puteam feri toată viaţa de Dante. Dacă el voia să vină în acel restaurant, nu avea decât! Chiar dacă asta ar fi însemnat tortură psihică… şi fizică! Mă întrebam cum aveau să decurgă alte zile în care Dante avea să îşi facă prezenţa înaintea ochilor mei.
Însă zilele au trecut, la fel şi săptămânile… lunile. Îl vedeam acolo aproximativ o dată la trei zile, împreună cu diferiţi bărbaţi sau uneori femei. În nicio zi nu se întâmplase nimic. Stătea, vorbea şi îmi arunca priviri ascunse aşa cum făceam şi eu. Nici măcar o dată nu îi luasem comanda. Se întâmplase de multe ori să se aşeze la o masă la care eu trebuia să servesc, însă mereu rugasem pe altcineva să se ocupe. Devenise la un moment dat atât de dificil pentru mine să îl ştiu acolo şi nici măcar nu îmi rostea vreun cuvânt, deşi probabil aceea era îndatorirea mea.
-Takashi… vino puţin cu mine, îi cerusem eu, prinzându-l de braţ.
-Stai, Yuri… mai am de luat comenzi! se panică şatenul, încercând să scape de strânsoarea mea care îl trăgea spre holul ce ducea la toalete.
-Fă un semn unuia dintre băieţi să se ocupe. Te rog!
Nu privisem spre el ca să văd dacă făcuse ceea ce i-am cerut sau nu, însă a tăcut până când m-am oprit din mers.
-Nu mai pot, am spus eu încet, sprijinindu-mă de perete. Credeam că îmi va fi uşor dacă îl ignor pe Dante, dar e atât de greu încât am impresia că a demola un bloc cu propriile mâini ar fi de zece ori mai uşor, continuasem apoi, lăsându-mi capul pe spate pentru a-l sprijini de suprafaţa tare de beton.
-El e acolo, în sală. De ce naiba nu te duci să îi vorbeşti? Spune-i ce simţi! mă îndemnase satenul ridicând din umeri.
-Eu?! întrebasem stupefiat şi în acelaşi timp încruntat.
-Bunica din Alaska, idiotule! Normal! Mai vezi pe cineva care să fi fost dat afară din casa lui Dante pentru propria-i prostie? Te aştepţi să vină el la tine şi să te ceară înapoi pentru că zis ceva prin care te-a făcut să înţelegi o mare idioţenie pe care nu a clarificat-o? Ah stai, asta nu o va face el, pentru că tu eşti cel care trebuie să o facă!
Vocea lui ironică mă iritase la culme şi strânsesem din dinţi. Tot eu eram cel supărat.
-Nu mai vorbi cu mine de parcă aş fi idiot! Mă rastisem eu, fiind gata să îi strâng de gât la încă un mic impuls.
-Ei bine, eşti unul! Iar eu mă întorc la lucru! Şi tu, amice, continuă cu autocompătimirea. Am o vagă impresie că o meriţi.
El se întoarse cu spatele la mine, spre a merge înapoi în sală, iar eu îmi aveam mâinile ridicate şi pregătite pentru a-l strânge de gât până la sufocare! Făcusem un pas, însă atunci şatenul se îndepărtase, iar, venind din faţa lui, pe lângă el trecuse însuşi Dante. M-a privit atunci când ochii mei se măriră uimiţi, iar inima îşi grăbise ritmul. Îmi îndreptasem spatele, tuşind uşor.
Takashi avea dreptate… trebuia să spun ceva! Însa nu puteam… cuvintele acelea nenorocite îmi stăteau în gât!
“Dă-i drumul tâmpitule! Vorbeşte! Nu poţi înrăutăţi situaţia!” mă încurajasem eu, după care înghiţisem în sec, încercând să pronunţ măcar o silabă.
-Bu…Bună!
Se oprise din mers. Iar eu parcă făcusem stop cardiac. Abia expirasem aerul ce se mi adunase pieptul parcă atât de mic în aşteptarea răspunsului din partea sa.