Două sentimente

Capitolul 2

     Totul era rece în jurul meu; nu-mi mai era nici frig, nici foame, nici somn, ci doar priveam în gol cu un aspect neutru. Luminile oraşului se reflectau în apa învolburată a fluviului Tamisa. Vedeam în depărtare bărci şi vapoare străbătând întinderea mare de apă. Soarele răsărea timid din partea estică a oraşului, bucurându-mă totuşi că frigul începe să dispară. Oamenii traversau podul grăbiţi, cu intenţia de a ajunge la serviciurile lor obişnuite, pe când minutele parcă treceau cu încetinitorul, făcându-mă să par nemuritoare în comparaţie cu trecerea timpului. Stăteam rezemată de stâlpul masiv şi rece, din fier al podului, pe partea exterioară, ţinându-mă doar de nişte cabluri subţiri şi superficiale care se puteau rupe în orice moment. Parcă o minune mă mai ţinea pe pod, suspendată pe acele cabluri, fiindcă în orice clipă mă puteam trezi cufundată în beznă, că străpunsă de mii de suliţe, şi simţind cum mă duc uşor la fund, spre nicăieri, frigul polar cuprinzandu-mă şi rănindu-mă mai rău că o mie de cuţite. Mă imaginam sărind de pe pod şi înecându-mă într-un mod.. plăcut. Care chiar dacă mă rănea fizic, nu mă rănea şi psihic.

     De ce nu sar? Poate pentru ca parintii mei nu ar vrea asta. Ar insemna o trauma mult prea mare pentru ei daca eu n-as mai fi. Dar daca ei nu mai sunt? Daca i-au omorat si pe ei exact asa cum au facut  cu femeia aceea? N-ar insemna o trauma imensa si pentru mine?

     Ma simt asa de ciudat.. de singura.. Chiar vreau sa sar. Dar nu inca. Nu pot fi sigura de cele intamplate pana nu vad cu ochii mei. Si daca as vedea cum ar fi? Cum ar fi sa-i vad pe parintii si pe fratele meu morti? Ma macinau crunt toate aceste ganduri.

     Imi desprind usor mana dreapta de cablurile din fier, acum tinandu-ma doar cu mana stanga, si fac un pas mic in fata pe marginea din metal. Mai urmeaza alti doi pasi micuti, ajungand cu piciorul drept in aer. Ma pregateam sa dau drumul cablului, cand o mana puternica ma trage inapoi, rostogolindu-ma peste balustrada,  pana pe trotuar. As fi tipat daca as fi putut, dar buzele mele erau intepenite de la frig, gatul mi-era ragusit, si deabia daca puteam sa scot un cuvant. Ma uitam confuza la persoana din fata mea; un baiat destul de inalt, cu parul blond si ochii atat de limpezi, de un albastru foarte deschis si senin. Nu-l cunosteam, asta era clar; si nici sa-l fi vazut mai demult nu-mi aminteam.

-Ce aveai de gand sa faci? Doar nu vroiai sa sari? spune el cu un ton ridicat si plin de mirare, facandu-ma sa ma simt ciudat fiindc tocmai asta vroiam sa fac.. sa sar.

     Incerc sa-i raspund insa eram mult prea slabita. Nici sa ma ridic in picioare, de pe asfaltul rece, nu puteam, baremi sa scot vreun cuvant. Vru si el sa mai adauge ceva, insa vazandu-ma in ce stare eram se apleca spre mine, si ma ridica in bratele lui mari, ca pe o mireasa. Ma purta asa pana la o masina neagra din apropiere, parcata pe trotuar. Deschise usa, si ma lasa pe bancheta din spate.

     Nu stiu ce s-a intamplat in continuare. Stiu doar ca am auzit cum a pornit masina, si m-am lasat purtata intr-un somn lung si adanc.

***

     Soarele imi batea cu putere in ochi, obligandu-ma sa-i tin inchisi. Nu mai suportam razele, asa ca incerc sa ma intorc cu capul in alta directie, unde era umbra si racoare. Imi afund capul in patura groasa si o strang cu ambele maini la fata. Simt un puternic parfum de levantica si liliac, facandu-ma sa nu mai vreau sa ridic capul de acolo. Era atat de comod si de perfect incat in primele momente ma facu sa plutesc de fericire. Totusi, de cand asternuturile mele au miros de levantica si liliac? Imi ridic usor capul, si observ ca ma aflam intr-un pat mare de culoare albastru inchis, si intr-o camera cu peretii albi, mobilier de un maro inchis si perdele de acelasi albastru inchis ca al patului. Ma gandesc sa ma ridic, dau patura la o parte de pe mine, si observ ca acum eram imbracata intr-o camasa barbateasca alba si niste pantaloni foarte scurti, care deabia daca se observau din cauza camasii. Eram atat de confuza; mai intai niste criminali care dau buzna in casa mea si imi omoara fara mila rudele; apoi ochii aceia verzii care oricat de mult ar fi vrut sa ma ucida, mi-au dat drumul si mi-au crutat viata; baiatul acela blond care m-a salvat convingandu-ma sa nu sar de pe pod, ceea ce acum imi pare si mie ca a fost o idee proasta; iar acum ma trezesc intr-o casa necunoscuta, fara sa stiu macar cum am ajuns aici.