Două sentimente

Capitolul 1

     Nu se mai auzea decât ticăitul unui ceas vechi şi bătăile crengilor copacilor în fereastra între-deschisă. Aerul rece de seară se simțea în întreaga cameră făcând totul să pară ca de gheață, adierile de vânt de abia simțindu-se. Stăteam întinsă pe patul moale, cu privirea ațintită asupra tavanului. Gândul îmi zbura în mii de direcții, de abia putând ține ochii deschiși, somnul invadându-mă încet - încet. Era o atmosferă stranie, înnăbușită de tăcerea unei nopți de toamnă târzie. Un ciocănit mă face dintr-o dată să tresar, trezindu-mă cu totul la realitate.

-Katherine, scumpa mea, vino jos! Avem musafiri! spuse o voce subțire de femeie.

-Bine mamă, cobor în 5 minute! spun eu pe un ton mult mai scăzut, neștiind sigur dacă m-a auzit.

     Încerc să mă ridic ușor, proptindu-mă în coate, nevrând să părăsesc acest locaș rece si sumbru, dar în același timp foarte plăcut. Avem musafiri? Ar trebui să mă pieptăn și să mă schimb de hainele de pijama? Renunț repede la acest gând, părăsesc camera și cobor scările îndreptându-mă spre sufragerie.

     Mă opresc în capătul scării, cu intenția de a fi neobservată. În sufragerie se aflau părinții mei cu alte trei persoane : doi bărbați, cărora nu le-am putut vedea fața fiindcă stăteau cu spatele, si o femeie , cu părul roșcat, trăsături destul de evidente, ochii gri, căreia nu-i puteam da mai puțin de 40 de ani. Aud un Shhh!! din spatele meu, și când mă întorc rămân cu gura căscată, iar în următoarele secunde las să-mi scape un țipăt de bucurie și mă aruc în brațele băiatului, atrăgând toată atenția asupra mea celor din încăpere.

-Jossshhhh!! strig eu cu răsuflarea tăiată. Nu pot să cred că ești aici! Cum... dar cum.. o doamne!! Nu pot să cred!!

     Rămânem așa, îmbrățișați, pentru câteva momente, fără să scoatem vreun cuvânt, fiind prea entuziasmați de revedere. Într-un târziu, mă dezlipesc ușor de el; obrajii fiindu-mi roșii de la atâtea emoții.

-Ce dor mi-a fost de tine, Josh. spun eu cu multă bucurie în glas.

-Și mie, sis! urmează răspunsul lui la fel de sincer ca al meu.

     În sufragerie era o tăcere mult mai mare acum. Persoanele prezente urmărind șcena mai întâi confuze, apoi impresionate de această revedere, unindu-și buzele în mici zâmbete. Mă uit pe furiș la mama și tata cu un zâmbet larg, apoi la fratele meu care nu era nici la 10 centimetri de mine, cuprinzându-mă un val imens de bucurie. Imi venea greu să cred cât de repede se pot schimba lucrurile din rău în bine.

     Josh mă prinde de mână și îmi face semn să ne îndreptăm spre ceilalți. Nimeni nu mai scotea nici un cuvânt, mie fiindu-mi foarte greu să nu tip sau să sar în sus de bucurie ca un copil mic. Nici nu ne asezăm bine pe canapeaua mare și neagră de lângă cele două fotolii de aceiași culoare, că mama deja începe să vorbească, eu observându-i o mică lacrimă care se prelingea pe obrazul ei fin.

-Ce mă bucur că v-ați revăzut! De mult timp aștept momentul ăsta. Katherine, să ai multă grijă de fratele tău, nici nu ști ce prețios poate fi un suflet omenesc! spune ea, iar eu încerc să îmi abțin lacrimile.

-Mamă dar - încearcă Josh să spună ceva, dar este oprit de mama.

-Doar nu vrem să se întâmple din nou asta... zice ea cu ușoară tristețe în glas.

-Așa este Josh! încerc eu să spun printre lacrimi. Nici nu-ți dai seama cât de greu mi-a fost fără tine, fără un frate mai mare care să mă apere... Într-un timp am crezut că ai... (fac o pauză) ... Am doar 16 ani, crezi că aș fi rezistat la o asemenea tragedie?