Două sentimente

Capitolul 13

     Stateam in mijlocul camerei mele si ma invarteam in cerc; dar de ce faceam asta? Ei bine, pana si un om oarecare ar recunoaste ca sunt foarte nelinistita. Am dormit toata noaptea exact ca un om normal, fara vreun cosmar sau tot felul de idei despre trecut sau viitor; insa imediat ce m-am trezit gandurile nu mi-au mai dat pace. Pe langa faptul ca inca aveam intiparinte in memorie acele momente extrem de ciudate cu mine si Harry in sala de chimie, si cuvintele lui care ma tot fac sa ma indoiesc de persoana mea si de comportamentul meu; deci, pe langa astea, ma speria foarte mult faptul ca trebuie intr-un mod sau altul sa aflu de unde a venit acel plic. Nici nu ma interesa cine l-a adus, fiindca putea fi foarte usor postasul, fara a fi implicat in nu stiu ce chestie; insa ma nelinistea faptul ca eu trebuie sa merg in locul in care mi s-a spus in acel bilet - ”street Randolph PI NW - n. 75b”. Nu am idee unde se afla, dar sper ca soferul lui tata sa stie, si sa nu-i spuna si lui unde am mers fara voia nimanui; mai ales, cine stie cat de periculoasa, ciudata sau inspaimantatoare sa fie locatia. Iar daca nu-l pot convinge pe Patrick - soferul tatei - atunci ma va ajuta GPS-ul. 

     M-am indreptat catre dulap pentru a ma schimba, deoarece inca eram imbracata in pijamale; ei bine, nu chiar pijamale, ci o camasa lunga alba si niste pantaloni largi scurti. Ador sa dorm imbracata asa, in special vara sau in lunile cat de cat calduroase. Am deschis usile mari din lemn alegand din dulap niste blugi stramti cu modele florale, si un tricou simplu, alb si larg, iar in picioare niste tenesi negri. Parul mi l-am prins intr-un coc dezordonat, dupa care mi-am luat cheile masinii mele de pe noptiera, un Range Rover Evoque alb, si am pornit pe holurile largi catre iesirea din casa. Locuiesc de ceva timp aici - banuiesc ca de vreo 3 luni - insa tot ezit uneori fiind aproape sigura ca ma pot pierde prin zecile de holuri care arata in mare parte identice.

      M-am urcat rapid in masina imediat dupa ce am ajuns in imensul garaj din subsol, foarte precauta pentru a nu ma vedea nimeni. Am pornit mai intai catre centrul orasului pentru a nu-i face pe paznicii tatei sa suspecteze ceva, dupa care am pornit GPS-ul si am trecut destinatia. Ma asteptam sa ajung in vreun cartier de la periferie, insa nu, strada Randolph era.. minunata. Erau case cu cate doua etaje, totate asemanatoare, insa erau colorate fiecare in parte in totate nuantele de culori existente; rosu, galben, albastru, alb, negru, pana si violet sau roz. Imediat ce intrai pe aceasta strada te simteai de parca ai pasi intru-un loc de poveste, cu toate ca la o cercetare mai amanuntita era un simplu cartier ca toate celelalte. Insa culorile, arhitestura diferita fata de alte case, scarile lungi la fiecare intrare, ghivecele cu flori prezente peste tot, oamenii care treceau veseli si binedispusi uneori pe strada; totul... totul facea aceasta strada speciala. 

     A doua casa era fix cea pe care o cautam, se afla la numarul 75 si era aproape complet colorata in rosu, cu exceptia ferestrelor, care aveau pervazurile albe, a usilor si a altor catorva detalii neinsemnate. La intrare erau cativa copacei decorativi si niste flori albe superbe in ghivece rosii, exact ca si culoarea casei. Nu imi pot imagina ca ceva rau si ingrozitot s-ar putea intampla in acest superb loc, si n-am nici cea mai mica idee de ce am fost chemata aici. Dar de ce imi imaginez eu numai lucrurile rele? De ce ma gandesc numai la chestii ingrozitoare si mereu ca mi s-ar putea intampla ceva? De ce pur si simplu nu m-am gandit ca o ruda sau cineva cunoscut m-a chemat aici fara vreo intentie ascunsa? Cat n-as da sa ma pot intelege pe mine insami macar pentru un moment..

     Am parcat masina in fata casei, si inainte sa cobor am luat o gura mare de aer, pregatindu-ma si fizic si psihic pentru orice urma, avand in vedere ca tot negativist gandeam. Cand am ajuns in dreptul usii de la intrare, am apasat pe sonerie... insa nimic. Am mai incercat inca o data. Tot nimic. De ce ma rog eu am fost chemata aici daca nimeni nu vrea sa-mi raspunda; sau poate nu este nimeni acasa, poate am venit prea tarziu. Am vrut sa-mi dau ochii peste cap de furie si nerabdare, insa privirea mi-a ramas atintita asupra unei ferestre a casei de la al doilea etaj. Eram aproape sigura ca am vazut pe cineva ascunzandu-se dupa perdelele albe ale ferestrei imediat ce mi-am intors privirea in acea directie. Era un barbat, sigur; insa nici nu-mi pasa, atata timp cat cineva este acasa ar trebui sa-mi raspunda.