Două sentimente

Capitolul 5

     Mergeam cu pasi marunti prin curtea goala. Era o liniste deplina amplificata de frumusetea unei nopti cu luna plina. Cativa stalpi de iluminat erau amplasati de-a lungul parcarii luminand partial drumul catre iesire. Ma gandeam la el, ca de obicei. Insa de data aceasta nu ma gandeam cu frica sau de parca m-as topi la vedera chipului perfect, nu, ci cu mila. Cu regret. Cu parere de rau. Ma gandeam la toti ceilalti oameni nevinovati care au murit din cauza mea, doar din cauza ideii mele prostesti de razbunare. Nu meritau. Defapt meritau doar ucigasii nesabuiti care au indraznit sa intre in casa mea si sa-mi ia tot ce am mai scump pe lume. Ei chiar meritau sa sufere. Insa cu ce motiv i-am omorat pe toti si l-am lasat in viata pe baiatul cu parul cret? Ei bine, poate erau motive. Pe el l-am banuit cel mai mult de moartea rudelor si familiei mele, pe el l-am vazut atacandu-l pe Josh, si el a sarit pe mine vrand sa ma omoare, insa tot el mi-a crutat viata lasandu-ma sa plec de acasa si sa nu mai ma intorc. Exact asa i-am facut si eu,  i-am platit cu aceeasi  moneda, i-am omorat rudele si familia crutandu-i totusi viata, insa lasandu-l singur si fara nimic. Sa sufere si el exact ca mine.

     M-am oprit in fata portilor mari din fier deschise, m-am intors inapoi uitandu-ma spre casa cea mare pe care incepusem sa o cunosc destul de bine, si am inceput sa plang. Unde ma voi duce? Ce voi face? Nu mai am pe nimeni care ma poate ajuta, la care sa apelez in aceste momente grele. Cum voi reusi sa sa-mi continui viata, sa traiesc? Dar stai, de ce sa traiesc? Nu mai am nici un motiv sa raman in aceasta lume trista si gri. M-am razbunat, mi-am indeplinit sarcina. Lacrimile mi se prelingeau pe obraji una dupa alta, udandu-mi camasa si ajungand chiar si pe asfaltul rece. Am iesit pe portile curtii si am luat-o la intamplare pe trotuarul de langa sosea. Vedeam din cand in cand oameni trecand pe strada, preocupati cu treburile lor zilnice sau doar la o scurta plimbare. Se holbau la mine cand ma vedeau, de parca as fi o fantoma. Si ce-i drept, era si normal, doar aratam ca una. Eram in picioarele goale, purtam doar o camasa larga, alba, rupta si foarte murdara, aveam parul blond foarte incurcat si murdar deabia vazandu-se culoarea lui naturala, corpul era plin de zgarieturi si vanatai, si nu mai vorbesc cat de murdar, avand in vedere ca am petrecut aproape o noapte in padure. Simteam ca o sa ma lase picioarele in orice moment, asa ca m-am oprit si m-am asezat pe structura veche si joasa a zidului unei biserici aflate in ruina. Mi-am pus coatele pe genunchi si fata in palme. Daca nu voi gasi vreo solutie ca sa-mi refac viata, atunci poate voi gasi vreo solutie ca sa scap de ea. 

     Stateam asa ingandurata, cand dintr-o data simt o mana calda pe umarul meu si prezenta unei persoane, langa mine, pe structura veche a zidului din ciment. Imi intorc rapid capul, mai mult surprinsa decat interesata, si vad un baiat cu parul saten deschis, niste buze rozalii, ochii verzi ca ai algelor marine, si imbracat cu niste blugi si un sacou negru. Parea destul de speriat si mirat cand ma vazu, nereusind sa scoata vreun cuvant. Mi-am ridicat coatele de pe genunchi si am dat din umeri spre acel baiat vrand sa aflu de ce s-a oprit si ce vroia sa-mi spuna.

-Aa.. ah, cum.. incerca el sa spuna ceva, insa tot ce reusea era sa se balbaie. Cum ai ajuns aici? Ce s-a intamplat? zice el, mie parandu-mi destul de interesat de viata mea pentru o persoana necunoscuta.

     Ma incrunt la el, si nu zic nimic insa incercand sa-l fac sa inteleaga prin mimica fetei mele ca nu ma intereseaza ajutorul lui si ca nu am de gand sa-i raspund la intrebari. Imi intorc capul si raman cu privirea atintita in gol, lasandu-l pe baiat confuz si cu o fata mirata. 

-Trebuie sa fi cu mine, nu poti ramane aici. spune el atragandu-mi atentia si facandu-ma sa ma mir la auzul cuvintelor lui. Sunt sigura ca glumeste; nimanui nu-i pasa de mine.

-Si daca pot? Daca nu vreau sa vin cu tine? spun plictisita, gandindu-ma din ce in ce mai mult la ideea de a scapa de viata asta mizerabila. Si nu de a o inlocui cu alta, ci de a scapa definitiv de ea.