Două sentimente

Capitolul 3

     Priveam in gol, cu capul aplecat pe de-o parte, si fredonam acea melodie monotona care se auzea incontinu prin micutul difuzor gri din perete. Nu stiam daca este zi sau noapte, fiindca de cand am fost inchisa aici nu am mai avut nicio legatura cu restul lumii. Singurele persoane pe care le vedeam zilnic erau asistentele, care nu erau prea dragute si de treaba, avand de fiecare data cand ma vedeau un aer de superioritate si un zambet acru care parca ma facea sa innebunesc, si incercam cu tot dinadinsul sa le speri, sa plece cat mai rapid din incapere, sa ma lase in pace, totusi fara succes fiindca erau adevarate statui de gheata, impietrite de sute de ani. Intrau, lasau mancarea la o dinstanta mica departare de usa, se uitau la mine si plecau.

     Tot ce aveam in gand erau ochii lui verzi, ca frunzele copacilor din plina vara, ca pietrele pretioase de jad, care cu o singura privire inmuiau si cele mai inghetate lucruri. Il vdeam uitandu-se spre mine, insa doar ochii ii zaream, restul era ca o iluzie. Avea un cutit cu lama lunga si patata de sange in mana, parca reflectand adevarata sa latura de criminal. Camasa sa era colorata cu aceleasi pete intunecoase, iar pe buze avea un zambet malefic si viclean. Nu puteam sa ma gandesc la acest om ca la o persoana in care ai putea sa ai incredere, mai ales la o persoana dupa care sa te topesti, sa innebunesti, exact asa cum fac eu. Avea totusi acel farmec in ochi care ma atragea, ma vrajea. Si totusi nu puteam sa-l plac. Nu dupa cate mi-a facut.

     Il vedeam pe Josh cum aparea ca o fantasma in spatele lui, imbracat in acele haine gri pe care le-am gasit in baie, si il auzeam cum imi striga incet si slab numele, insa o facea ca si cum nu l-as auzi; sau nu l-as vedea. In fata mea statea, cu capul plecat, cel cu cei mai frumosi ochii pe care i-am vazut vreodata, insa il simteam ca si cum ar fi invizibil, fiindca puteam sa vad dincolo de el; si ma uitam fix la privirea incruntata si pierduta a fratelui meu. Avea mainile unite de parca s-ar ruga, ochii de un albastru inchis ca adancurile oceanului, genunchii inmuiati si picioarele indoite, iar durerea din suflet era amplificata de petele intunecoase de pe intreg corpul; cerea ajutor. Ajutorul meu, pe care nu il puteam da.

     O voce groasa de femeie se auzii rasunand in incapere, facandu-ma sa ma trezesc la realitate. Ridic capul incet de pe peretele rece si alb si ma uit confuza in jur. A fost doar un cosmar; inca unul cu acel baiat cu ochii verzi, pe care nu-l pot scoate din cap. 

-Domnul Stevenson va cheama in biroul dumnealui. spuse acea femeie cu voce groasa, care statea in pragul usii imbracata intr-un costum total alb. Avea o fata incruntata si ma privea intr-un mod foarte ciudat, de parca eu as fi fost prada iar ea animalul salbatic si infometat. Acum! striga aceasta vazand ca ma aflam in aceeasi pozitie, privind pierduta peretele din fata mea.

     Nu aveam alta alegere, nu puteam sa raman in camera asta si s-o fac pe aceasta femeie sa plece. Dar oricum, ce putea sa se intample? Situatia nu se putea inrautati mai mult de atat; si daca da, nu mi-era frica de moarte. 

     Ma ridic in picioare proptindu-ma de perete; nu mai mancasem de multe zile si eram putin ametita. Fac cativa pasi mari pana la iesirea din camera, si ma uit inca o data in urma mea, sperand sa nu mai trebuiasca sa ma intorc aici.

-Urmeaza-ma. spuse femeia in timp ce o lua la dreapta, pe un hol ingust si foarte lung. As fi vrut sa pot sa fug, sa reusensc sa scap din acest loc, insa nu eram nici in stare sa merg; ma aflam intr-o stare jalnica, si nu faceam nimic pentru a imbunatati asta, fiindca mancam pe zi ce trece din ce in ce mai putin, iar tot ce ma mai tinea in viata era amintirea acelei seri in care familia mea a fost omorata, si doar gandul de razbunare ma mai facea sa vreau sa scap de aici. 

     Biroul domnului Stevenson se afla undeva in capatul holului. Avea doua usi mari si groase din fier vopsite in alb; defapt totul era alb aici. Femeia deschise usile cu o cheie pe care o scoase din buzunar, si dupa ce ma impinse inauntru il saluta pe domnul Stevenson si pleca. Acesta statea in fata unui birou mare de un maro deschis, cu mainile incrucisate la piept, si se uia la mine cu o privire blanda; era singurul pe care l-am vazut in ultimile luni privindu-ma asa. Avea niste ochi caprui si foarte senini, parul scurt cu multe fire albe printre celelalte de un maro inchis, o mustata lunga care ii dadea un aer usor amuzant, pielea foarte deschisa, facandu-ma sa inteleg ca nu iesea prea des la lumina soarelui, si purta, ca de obicei, niste haine albe de doctor.