Proprietatea diavolului

XI

Niciodată nu îmi plăcuse să merg la înmormântări. Sigur, aveam chestia asta de la tata. Deşi nu voiam să arăt, pierderea cuiva drag mă întrista destul de tare. Nu plângeam, dar nici nu era nevoie.

La înmormântarea Nirvanei, cerul plângea în locul nostru, a tuturor care eram de față: bărbați şi femei în negru, care tăceau sau o plângeau. Sigur, slujba se ținea înăuntru, dar nu mă puteam concentra la ea. Priveam absent pe geam şi vedeam stropii de ploaie curgând în josul lui.
După ce slujba se termină, groparii luară sicriul în care se afla trupul fără viață al Nirvanei şi îl duseră afară. Am plecat, uşor deprimat, nemaiavând chef să stau de vorbă cu nimeni.

Am mers până la parcarea unde îmi lăsasem maşina. M-am suit în ea după ce am descuiat-o şi i-am pornit motorul. Am ieşit din parcare şi am intrat pe şosea, nu înainte să mă asigur că nu vine cineva din dreapta. Eram destul de departe de casă, aşa că aveam un drum destul de lung de parcurs. Am băgat un CD cu Nirvana ( ce ironie) în CD playerul maşinii şi am condus, liniştit, pe şoseaua deloc aglomerată.

Primăvara începea să-şi intre în drepturi: zăpada de pe marginea drumurilor se topise aproape de tot, ziua era mai lungă, iar copacii şi vietățile reveneau la viață. Însă plimbarea mea liniştită nu dură mult, pentru că mi se părea că aud ceva. Era ca un mic bruiaj. Am ignorat prima oară zgomotul, crezând că e doar imaginația mea bogată. Nu era aşa. Auzeam voci. Voci care imi spuneau: ,, Tu eşti cel care urmează..."

Acea propoziție se repetă continuu în mintea mea. Încercam să mă întreb ce voia să spună, însă propriile gânduri îmi erau acoperite de toate acele voci, care vorbeau unele peste altele. Mă înnebuneau. Voiam ca chestia asta să se oprească, dar nu o puteam controla. De-abia mai puteam să mai conduc. Am vrut să opresc maşina, dar am eşuat. Vârtejul din capul meu mă enerva şi mă stircea, parcă, de puteri.

Vedeam totul ca primtr-o pânză de păianjen. Nu mai puteam ține controlul maşinii. Auzeam, vag, melodia de la radio, dar nu şi motorul. Mi-era absolut imposibil să mă concentrez. Pierdusem controlul volanului, ieşisem de pe şosea şi, de-acolo, am intrat în ceva. Habar n-aveam ce era, pentru că nu mai vedeam, probabil un pom. Am leşinat.

*

- Chase, ce mă bucur că te-ai trezit!

N-aveam cum să îi uit vocea adorabilă. Heather zâmbea cu gura până la urechi, deşi oboseala se vedea pe fața ei. Începusem imediat să mă întreb de când nu mai dormise. Am deschis gura să spun ceva, dar mi-a zis că trebuie să mă odihnesc. Nu eram singurul.

Eram într-un pat de spital, cu aşternuturi albe, complet albe şi puțin incomod. Nu mă simțeam deloc rău, chiar nu ştiam de ce mă aflam acolo. Înafară de Heather, nu mai era nimeni acolo. Pe pereți era gresie albă, iar pe podea, faianță albă. Totul era steril. Uram toată lipsa asta de culoare, toată camera aia care striga ,, boală". Lângă mine, era o noptieră cu câteva medicamente şi două banane.

Fata cu părul albastru purta două codițe lungi şi un halat alb. Eu nu eram conectat la niciun aparat, însă m-am uitat sub pătura cu care eram învelit şi am observat că mi se făcuse o injecție, eram bandajat la picior şi aveam multe vânâtăi.

- Şi eu mă bucur că m-am trezit, i-am zis. Aşa, pot să-ți văd zâmbetul frumos.

- Crede-mă, doctorii nu îți dădeau prea multe şanse după accidentul pe care l-ai avut. Dar eu ştiam că o să-ți revii.

- Păi da, cam au dreptate... Dacă aş fi fost om...

Nu am mai continuat, pentru că intrară pe uşa, însoțiți de o asistentă, cei trei prieteni ai mei, Brandon, Evan şi Jason. Erau extrem de fericiți să mă vadă în viață. Totuşi, le-am cerut să mă lase singur cu Heather ca să pot să îi povestesc ce se întâmplase înainte de accident.