Proprietatea diavolului

IV

IV

- Stop! Stop! a spus Brandon, ridicând mâna către ceilalți membri ai formației, ca un adevărat star rock, stând cu spatele la colegii de trupă. A fost groaznic.

Brandon nu era cunoscut ca fiind cea mai agreabilă persoană pe care-o știam, pentru că spunea totul pe față. De-asta ne înțelegeam de minune. Era solistul formației Root, cea în care Evan cânta la baterie.

- Vrei să spui că ai cântat ca un porc la tăiere?! a luat el atitudine.

- Vreau să spun că ați încurcat amărâtele-alea de note!

Jared, fiind, deobicei, cel care îi ținea departe de certuri și chitaristul formației, s-a enervat și el de data asta:

- Nu noi suntem ăia care tragem formația asta în jos. Ți-a luat o săptămână întreagă să înveți niște versuri și tot nu le știi bine!

Cearta asta nu ducea nicăieri. Dacă nu se puteau coordona bine și n-aveau de gând să învețe să lucreze în echipă fără să se mai certe ca niște pizde, ar fi devenit mai buni.

- Mai bine luați o pauză, le-am zis și le-am întins câte o sticlă de bere pe care le luasem din frigider.

Evan mi-a luat sticla de bere din mână, mi-a mulțumit și a desfăcut-o, începând să bea. Jared m-a refuzat, spunând că e cu mașina, iar Brandon mi-a aruncat o privire încruntată și și-a luat băutura fără să zică nimic. S-au așezat fiecare pe câte un taburet în fața mea, lăsând să se așterne o tăcere jenantă. Am luat o înghițitură de bere și m-am uitat la toți trei: pe Evan îl știam de mic, era una din cele mai echilibrate persoane pe care le cunoșteam. Își purta părul brunet tuns scurt, nu-și lăsa niciodată barbă și se îmbrăca cu blugi și tricouri cu formații. Însă era un om de încredere.

Jared era cel mai tânăr dintre noi, avea douăzeci și patru de ani-noi, ceilalți, eram cu trei ani mai mari-, și mă lăsase mască atunci când l-am auzit cântând, pentru prima oară, un solo. Avea părul șaten prins într-o coadă de cal, cioc, puțină barbă și prefera hainele negre, multe brățări și lanțuri. Era o persoană calmă, deschisă.

Brandon era ,,fiul diavolului", fuma și bea la greu, avea câte pipițe voia. Fiind abandonat pe la doișpe ani, îl înțelegeam de ce alesese să devină așa. Se îmbrăca mai mereu în veste sau jachete de piele și blugi tăiați. Era un tip solid, cu plete negre și barbă deasă.

Cântau cam de vreo patru ani împreună și de-abia acum reușiseră să dea un așa-zis ,, concert". De fapt, fuseseră angajați să cânte într-un bar în seara de Crăciun. Mai erau două săptămâni până atunci, iar ei nu aleseseră decât câteva piese până acum și nu le știau bine nici pe alea.

- Cum stați cu ,, Sweet child of mine", dacă ,, So far away" sună așa de nașpa? l-am întrebat pe solist.

- Un pic mai bine decât ăsta, mi-a răspuns, încordându-și maxilarul.

- Vrei s-o auzi? mi-a propus Jared.

N-am apucat să zic nimic, că a și plecat să-și ia chitara de pe suport, și-a atârnat-o de umăr și a cântat primele acorduri.

- Mult mai bine! a comentat Brandon, și-a lăsat berea pe bar și a plecat să cânte. A luat microfonul de pe stativ, și se părea că-și revine: ,, She's got a smile that it seems to me, remind me of childhood memory".

Evan, întârziat ca deobicei, s-a așezat și el la baterie și a cântat, ținând ritmul, dar s-a sincronizat repede cu ceilalți doi.

Le-am mai propus să cânte și Road to hell, pentru că-l aveau în playlist. Și asta le-a ieșit la fel de bine ca celălalt, spre surprinderea tuturor. Au urmat ,, Turn the page" și ,, Lift me up".