Lumi paralele

Ultimul drum

  Îl strâng atât de tare în brațe pe omul din fața mea, încât nu mai poate respira. Dar ceva nu este în regulă, el nu mă îmbrătisează.
  Îi dau drumul. Mă simt aiurea, nu ştiu ce fel de stare am,nu ştiu ce fel de stare îmi dă acest om. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce a făcut pentru mine,dar doar atât.
  Îl privesc în ochii şi îl văd că plânge, iar acest lucru mă întristează. Sigur i s-a întâmplat ceva care l-a supărat foarte mult, care l-a marcat. Un lucru pe care nu îl poate uita foarte ușor.
-Ethan! Îi rostesc numele , dar el nu mă priveşte. Întoarce capul şi priveşte în altă direcție,parcă vrând să îmi ocolească privirea. Crede că o să scape aşa uşor? Crede că nu pot scoate adevărul de la el? Dacă asta crede el, îi pot spune că se înşală. O să fie greu,dar o să reuşesc.
-Ethan, cu tine vorbesc. De ce plângi ? Ce ai pățit?
  În momentul în care îl întreb asta îl simt tensionat. Pleacă de lângă mine şi apropiindu-se de unul dintre pereții camerei , dă cu pumnul în acesta şi nu mai durează decât câteva secunde până ce tencuiala pică pe podea.
  Ce i s-a întâmplat? Vreau să ştiu, poate o să pot să îl ajut. Dar ştiu că nu o să îmi zică prea uşor.
  Se pune în şezut , rezemat cu spatele de perete şi cu capul în palme. E distrus, e disperat. Mă apropi de el şi îi pun mâna pe umăr. Ştiu că acest lucru nu o să îl ajute prea mult, dar măcar o să ştie că îi sunt alături, că nu e singur.
-O să fie bine! Orice ți s-a întâmplat o să te ajut să treci peste.
  Îi iau capul la pieptul meu, încercând să îl liniştesc. Stăm aşa timp de câteva secunde, apoi îl simt foindu-se în îmbrățișarea mea şi mă ridic.
  Se ridică şi el în picioare, îşi scutură hainele de praful adunat de pe podea , apoi îşi şterge lacrimile de pe fața albă.
-Nu sunt bine acum. Te rog lasă-mă. O să fiu bine , poate mâine, poate peste o săptămână,  poate o lună. Te rog nu îmi cere explicații. Nu ți le pot da în acest moment.
  Şi spunând asta iese pe uşa camerei. Ştiu că o să plece şi o să mă lase aici, dar măcar ştiu drumul pentru a ajunge acasă. Nu e aşa departe, la doar 20 de minute de mers până unde locuiesc.
  Sper să se calmeze şi să îşi revină cât mai repede. Nu trebuie să uite că avem o misiune de îndeplinit.
  Dar nu asta contează, contează omul care stă legat pe scaunul din spatele meu, omul care are gâtul tăiat de mine, cu un cuțit. Nu ştiu când am devenit atât de puternică şi de crudă încât am putut să bag cuțitul într -un om. Dar nu mă afectează acest lucru pentru că a meritat-o ,iar dacă ar fi să mai fac asta încă o dată, pot spune că aş mai face-o de o mie de ori pentru a-mi răzbuna prietena cea mai bună,  care este moartă din cauza lui.
  Mă apropi de omul legat, sunt sigură că e mort, nu se mai mişcă, nici nu cred că mai respiră.  Nu mă interesează de ce mi-a spus Ethan, că vampirii nu mor atât de ușor.  Acesta este exemplul perfect că nimic nu îi poate supraviețui cuțiului meu.
  Mă aplec să îl dezleg pe acest om, dar văd că este prins în lanțuri care sunt foarte unsuroase. Aceste lanțuri sunt prinse cu un lacăt. Oare un e cheia? Cred că la Ethan, dar trebuie să fie vreo copie pe aici pe undeva. Trebuie să mă ocup de cadavru. Asta ar fi trebuit să facă Ethan, dar este prea distrus. Nu vreau să îl mai deranjez. Îl las să sufere cât vrea, o oră, o zi, dar până la urmă sper să îşi rezolve problemele pentru că eu chiar am nevoie de el pentru a-mi îndeplini planul de răzbunare. Eu chiar vreau să distrug răul ăsta,  şi nu doar pentru a scăpa de atracția mea spre întuneric, ci şi pentru a scăpa lumea de toate nelegiuirile care se produc zilnic.
  Caut prin sertarele dintr-un dulap, dar toate sunt goale. La prima privire pe care o arunc pe masa din fier masiv văd un teanc de chei. Nu ştiu cum de nu le-am văzut . Era chiar în fața mea. Nu ştiu ce e în capul meu.
  Ajung lângă scaun şi încerc o cheie la lacăt, dar nu se deschide. Sunt atât de multe , aproximativ douăzeci. Încerc ultima cheie, iar lacătul se deschide. Care erau şansele să fie ultima cheie? Dau uşor lanțurile de pe încheieturile vampirului mort, iar acesta pică pe podea. Privesc la scaun în jurul căruia se află o baltă de sânge. Probabil din cauza torturii lui Ethan , dar şi din cauza tăieturii uriaşe din gâtul său.
  Privesc cadavrul picat pe podea. Ceva nu este în regulă. Nu mi se poate întâmpla asta.
  Mă aplec speriată de gâtul celui de jos şi încep să şterg cu mâna sângele. Observ că tăietura nu mai e. Este complet vindecat,  este ca şi cum nu a fost tăiat niciodată.
  Nu apuc să mai fac nimic altceva că simt cum sunt ridicată de gât ,în aer de către o mână.
-Credeai că o să mă omori, micuță vrăjitoare?
  Nu pot spune nimic, nu mai pot respira. Omul pe care cu câteva minute în urmă îl credeam mort; trăiește şi mai are şi suficientă forță. Nu se poate întâmpla ceva rău. Nu pot muri,omorâtă de vampirul pe care eu îl vroiam mort cu câteva momente mai înainte. Dar ştiu că dacă el o să vrea să facă acest lucru,nimic nu o să îl poată opri, nu e nimeni prin preajmă. Este o clădire abandonată în care nu vine nimeni. De fapt cred că este o proprietate privată.
-Nu ştiu cum pe tine te vrea întunericul. Eşti aşa de naivă,nu ai ce să ne oferi, nu ai cum să ne fi de folos. Nu ştiu de ce te-au ales pe tine. Dar nu contează pentru că în câteva minute tu nu o să mai fi şi o să trebuiască să aleagă altă vrăjitoare, poate una care chiar să îşi merite poziția care îi este dată şi care să o accepte. Iar acum micul ospăț. Apropo, dragul tău iubit cred că a uitat să îți spună cu ce se hrănesc vampirii.
   Ce? Care iubit ? Nu ştiu ce tot îndrugă acest om, dar nici nu îl pot întreba pentru că nu am aer, nu pot respira, iar în momentul următor colții lui îmi spintecă gâtul. Iar acesta este momentul în care realizez că vampirii se hrănesc cu nimic altceva decât cu sânge uman.
  Începe să mă golească de sânge şi,totodată,  şi de viață.  Nu mai am nici o emoție,nici o dorință în afară de cea de a se termina mai repede această durere.