Lumi paralele

Începutul

Totul a început într-o dimineață de primăvară. Tocmai ce îmi începusem ora de jogging în jurul cartierului meu, pe care o fac în fiecare dimineață de câteva luni, când un fior mi-a străbătut şirea spinării. Aveam o senzație, mai urâtă ca de obicei, că cineva mă urmărește. Am început să grăbesc pasul dorindu-mi să ajung acasă cât mai repede.
Deodată , un glas îmi strigă numele:
-Ana,hei Ana!
Mă prefac că nu aud şi grăbesc iarăsi pasul. Dar vocea ascuțită şi insistentă parcă mă urmărește îndeaproape.
-Ana, cu tine vorbesc! Îmi pare rău. Ok? Iartă -mă, nu am vrut sa îti rănesc sentimentele!
Mă opresc din alergat şi mă întorc spre persoana care cândva îmi fusese prietenă.
-Ce doresti,Melisa? Ce mai vrei de la mine? îi spun pe un ton atât de ridicat încât aceasta se sperie. Nu ți -a ajuns că ți-ai bătut joc de sentimentele mele? Ce mai vrei acum? O lacrimă începe sa îmi curgă pe obraz.
-Te rog , Ana. Ascultă -mă. Nu e ceea ce pare. Nu e ceea ce crezi tu.
-Nu? M-ai mințit şi acest lucru nu poate fi reparat nici cu toate scuzele din lume!
Spunând acest lucru, îmi bag căştile in urechi, dând volumul muzicii la maxim, apoi îmi continui drumul până acasă gândindu-mă la ceea ce a spus fata pe care cândva o numeam prietenă.
Ajungând acasă îmi fac un ceai, care probabil nu va reuşi să mă calmeze. Beau ceaiul, îmi iau cartea preferată , "Romeo si Julieta" şi mă aşez pe pervazul ferestrei care dă în fața casei în care locuiesc de la 3 ani. Acum am 19 , iar în acest moment, nu cred că există un loc unde mi-aş dori să fiu mai mult decât acasă.
Îmi place această carte foarte mult, chiar dacă am mai citit-o de câteva ori.
Privesc pe fereastră. Nu văd altceva decât întuneric .
Sună telefonul şi eu tresar. Răspund , e mama.
-Ana,ce faci , scumpa mea? Cum te simți?îmi spune ea cu un aer îngrijorat.
-Sunt bine, mama. Când veniți acasă? Bunica este bine?
-Da, este bine. Vom reveni în 2 zile şi o vom aduce si pe bunica.
-Ok, acum voi închide.
Închid telefonul şi privesc iarăși pe geam. Mă focalizez pe ramurile groase ale castanului din fața casei, pe crengile încărcate cu florile sale albe.
Privesc la trunchiul gros şi îmi amintesc de anii de copilărie în care mă jucam cu tata mereu in această grădină. Dar în acel întuneric văd o siluetă care stă rezemată de trunchiul copacului. Cum de nu l-am observat? Probabil din cauza amintirilor care mi-au năvălit mintea.
Trec prin sufragerie pentru a ajunge la scările care duc la etajul unde este camera mea.
Ajung lângă uşa de la intrare şi rămân înmărmurită.
-Ce se întâmplă? De ce uşa e deschisă?
Fug speriată la fereastra din sufragerie pentru a mă uita după strania siluetă de lângă castan. Aşa cum credeam, a dispărut .
Merg la uşa de la intrare. Lângă uşă un tip înalt, cu ochii albastri ca cerul limpede de primăvară si parul negru ca întunericul nopții mă privește din cap până în picioare. Nici nu apuc să scot vreun sunet că îi aud glasul suav.
-Nu e nevoie să întrebi cine sunt, acolo unde te vei duce nu o să mai ai nevoie de nimic!îmi spune acesta cu ochii aproape închisi . Mă privește adânc în ochii mei albaştri, iar o rafală de vânt îmi suflă pletele roşcate peste fața albă ca laptele.
Mă speri.
-Ce ? Unde mă voi duce? Nu vreau să plec nicăieri. Oricine ai fi, pleacă din casa mea.
Nu apuc să spun mai multe că el şi ridică mâna şi mă face să tac împotriva voinței mele. Apoi totul in jurul meu este în ceață.