Gandirea mea de om nebun ajunge sa-i afecteze pe cei din jurul meu. M-am schimbat atat de tare, incat eu nu mai cred in dragoste adevarata. Este sentimentul ala prostesc de atasare care poate fi intens si maine sa nu mai existe. Mai ales ca ''dragostea adevarata'' este un cliseu, nu te poti indragosti de fizicul unei persoane, atasarea tine de ceea ce sufletul si mintea detin. Bucuria unui om depinde doar de ceea ce gaseste in lucrurile din lumea lui si jurul sau, fiindca ceilalti vin si pleaca. Mereu mi-am dorit sa cunosc pe cineva care sa-mi fie alaturi si sa-mi dea sfaturi, insa putine persoane au acest dar. Nu spun ca toti sunt parsivi, insa uneori nu am incredere nici in mine.
Vreau sa mentionez faptul ca aici imi scriu parerile mele, care nu pot fi impartasite celorlalti. Este dreptul vostru sa alegeti daca imi dati dreptate sau nu.
