Orgoliul meu de portelan tocmai ce mi-a fost sfaramat.
Am prins telefonul cu ambele maini, incapabila sa ma controlez. Imi muscam nervoasa buzele si incercam sa ma abtin din a plange. Mi-am sters lacrimile pentru a fi sigura ca poza pe care am vazut-o era reala si nu era o inventie a sufletului meu ranit. Era chiar el. El, cu o alta fata. Tipa il tinea de brau, iar el mija ochii in telefon. Toate sperantele mele s-au spulberat ca un nor de fum. Din acel moment el nu mai era al meu. Il pierdusem. Si de fiecare data cand imi dadea mesaj, chiar si cel mai sec, eu tot speram ca inca tine la mine. Si-am vazut-o pe tipa. Nu pot spune nici ca-i mai frumoasa, nici ca-i mai urata. Insa probabil ea e mai buna. Probabil il face sa rada, il ia in brate cand e trist. Si acum inca sper sa fie doar o gluma foarte, foarte proasta. Inca sper sa-mi spuna ca tine la mine. Inca sper ca se mai gandeste la mine. Vreau sa-i dau mesaj. Vreau sa-l stiu al meu, fiindca eu mereu voi fii a lui. Vreau sa-l privesc in ochi si sa-mi spuna ca eu sunt totul pentru el. Ca acum 3 luni. Refuz sa cred ca a trecut atat de repede peste. Stiu ca l-a durut si pe el cum m-a durut pe mine cand ne-am despartit. Relatia noastra a avut suisuri si coborasuri, ca mai toate de altfel. Si lumea imi spune sa-l uit, dar daca-l uit pe el, ma uit si pe mine. Macar o data sa-mi mai spuna. Sa-mi mai spuna cum l-a certat profesorul ca nu si-a facut tema, cum il astepta cainele acasa dupa ce venea de la scoala, cum il pedepsea maica'sa fiindca n-o lua si pe sora'sa pe afara. Chestii care pentru altii sunt banalitati, dar care ma faceau pe mine sa ma simt importanta pentru el.
Dar el nu mai e al meu .
